OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De aproape douazeci de ani putem vorbi la noi despre o experienta in domeniul manageriatului de arta. In toti acesti ani au existat preocupari in acest sens, precum si dorinta de a promova cultura plastica de astazi acolo unde ea trebuie sa-si aiba locul intr-o piata de capital. Scopul unor astfel de intreprinderi nu este doar realizarea unor evenimente expozitionale, ci si crearea unor relatii de business, prin care calitatea artistica si culturala a „produselor“ culturale sa fie garantata de cei care le pun in circulatie. Asa au aparut in anii din urma galeriile, licitatiile si tirgurile de arta, intermediarii, precum si o serie de noi colectionari, toate acestea dezvoltate mai cu seama in mediul privat.

De ceva vreme imi propun sa scriu despre propria mea experienta manageriala, din ultimii sapte ani, in calitate de director a doua galerii de arta cu o activitate expozitionala sustinuta, ce promoveaza un segment al artei contemporane romanesti. In anul 2001 am deschis impreuna cu Ileana Micodin (1929-2005), pictor si grafician, propria noastra galerie – „Sabina &Jean Negulescu“. Galeria a functionat pina in 2005, coagulind in jurul ei un public fidel, si reusind sa se impuna printr-un program expozitional coerent, prin organizarea a peste patruzeci de expozitii, majoritatea personale, ale, unor artisti cunoscuti.

In momentul de fata Galeria Veroniki Art, deschisa in anul 2006, continua acelasi program si isi propune sa prezinte artistii deceniilor sapte-opt ale secolului trecut, un fenomen amplu, puternic si bine definit din plastica noastra. Prin ritmul sustinut de organizare a evenimentelor expozitionale, insotite intotdeauna de un catalog si de materialul publicitar aferent, dar si prin calitatea selectiei, galeria si-a cistigat in scurt timp un renume, ocupind locul al treilea intr-un clasament al primelor zece galerii private din Bucuresti, intocmit de ziarul Romania libera cu putin timp in urma. Se poate vorbi despre o activitate care ofera satisfactii profesionale, cu ecou favorabil in rindul artistilor si al unui public „cultural“, dar care, din pacate, nu reuseste sa capteze asa cum s-ar cuveni interesul celor care ar trebui sa achizitioneze opera de arta, chiar daca galeria este amplasata in unul dintre cartierele rezidentiale bogate ale Bucurestiului. Pentru cei din domeniu, ceea ce spun nu este o noutate.

Lipsa interesului pentru evenimentele din zona artelor vizuale este un fapt pe care il constatam, iar efectele se vad. Atita timp cit intr-un Jurnal de actualitati al unui important post de televiziune, la o ora de maxima audienta, pasiunea unui pensionar care isi petrece timpul sculptind este prezentata ca exemplu de „mare arta“, atita vreme cit preocuparile unui detinut care picteaza devin si ele, tot prin intermediul televiziunilor, mari evenimente culturale, se creeaza confuzii majore intre preocupari de amator (altfel laudabile) si adevaratul profesionalism artistic. Indiferenta manifestata fata de adevarata cultura este o realitate la care asistam zilnic, iar „roadele“ le suportam in plan vizual, comportamental, verbal. Perpetuarea iresponsabila a confuziei de valori ne afecteaza viata de zi cu zi, atit pe strada, cit si la televizor.
Analizind fenomenul si efectele lui „colaterale“, am constatat ca el nu este similar cu ceea ce se petrece in tarile din jurul nostru. Un singur exemplu ar fi edificator. Ma aflam la Roma, cu putin timp in urma, si urmaream, pe unul dintre canalele de televiziune, o emisiune consacrata unei licitatii de arta contemporana, gindite special pentru televiziune. Cu siguranta, o asemenea emisiune nu face, neaparat, o mare audienta nici acolo, dar, cultural, lucrurile au o cu totul alta valoare si finalitate, pentru ca se impune astfel un tip de vizualitate la care telespectatorul mai putin format nu are acces in mod curent.

Dintr-o informatie venita tot pe canalele media am aflat ca in Romania se poate vorbi despre o piata a articolelor de lux, despre o categorie deloc neglijabila de oameni care pot cumpara asemenea obiecte, sondajul avind in vedere doar achizitiile de masini, bijuterii si haine de lux. Absenta interesului pentru obiectele de arta – aflate, in toate societatile stabilizate economic si cultural, in topul investitiilor – spune foarte multe despre lumea in care traim.
Efectele nefaste ale promovarii aberante prin mass-media a unor subproduse – ceea ce pune in evidenta absenta oricaror criterii axiologice – sint resimtite deopotriva de artisti si de cei care s-au aventurat intr-o activitate pentru care societatea nu manifesta inca decit un foarte vag interes.
In afara initiativelor din zona privata – prin aparitia galeriilor, a licitatiilor de arta –, interesul pentru promovarea fenomenului plastic la nivel institutional este extrem de rezervat. Se simte lipsa marilor evenimente expozitionale, ca rezultat al unor cercetari importante in domeniu, ce s-ar putea realiza doar la nivelul unor institutii. In acest sens, ma gindesc la responsabilitatea ce revine muzeelor, institutii care ar trebui sa impuna, sa promoveze si sa gireze un fenomen aflat in plina desfasurare, sa-l relationeze cu o istorie mai mult sau mai putin recenta a artei romanesti si, de ce nu, sa-l promoveze la nivel international.

In jurul acestor institutii, galeriile de arta (private sau de stat) si-ar putea trai in mod real existenta, ar putea reactiona la oferta venita din ateliere si ar putea promova artisti mai putin cunoscuti, coagulind in jurul lor o reala piata de arta. Pina ce lucrurile nu vor sta asa, rezultatul este aleatoriu, piata de arta romaneasca nu poate fi constituita si consolidata prin criterii de valoare. Intr-un atare context, fiecare galerie isi construieste succesul, de cele mai multe ori, prin instrumente ce nu tin de profesionalismul meseriei.
Asa se explica cele doua tendinte existente astazi in zona pietei de arta de la noi. Pe de o parte, interesul major al colectionarilor pentru perioada interbelica a artei romanesti, chiar daca oferta, la momentul actual, este destul de mediocra, si, pe de alta parte, directionarea preferintelor din zona artei contemporane catre lucrari ce „mimeaza“ pictura de factura traditionalista, lucru ce demonstreaza precaritatea intelegerii valorilor reale ale limbajului plastic. Lipsa de reactie in fata unor reale succese ale artei romanesti contemporane, dezinteresul fata de operele unor artisti importanti – care, din pacate, nu pot fi vazuti in nici un muzeu din Bucuresti in acest moment – fac sa nu mai putem vorbi despre adevaratii colectionari de arta, cei care stiu „detecta“ lucrurile importante din arta timpului lor.

Dar cum se poate forma gustul unui potential cumparator? In afara unui consilier, acest lucru este aproape imposibil. Pentru ca in acest moment, asa cum am spus, nici un muzeu din capitala nu ofera date si imagini ale istoriei recente a plasticii romanesti. Nu este prima data cind spun ca peste saizeci de ani din arta contemporana romaneasca sint redusi la tacere, iar operele unor importanti artisti ramin o mare necunoscuta pentru generatiile actuale. Stradania unor galerii de a promova acest fenomen este importanta, dar ea nu poate suplini absenta unui muzeu al artei romanesti din perioada 1947-1990 si nu poate avea impactul pe care o institutie de acest tip l-ar avea, cu siguranta. Cit despre ceea ce se promoveaza in unele magazine de arta – chiar daca titulatura lor este de „galerie de arta“ –, multe dintre produsele oferite sint lucrari comerciale, ce nu creeaza o imagine reala a peisajului plastic contemporan. Comercialul, inteles in sensul minor al termenului, a dus la decaderea calitativa a galeriilor Uniunii Artistilor Plastici, iar situatia financiara precara i-a predispus pe multi artisti la o serie de concesii facute unui public din ce in ce mai restrins.

Ne aflam la inceputurile unei societati bazate pe consum, dominate in toate planurile de cantitate, de nevoia de a deveni cit mai „vizibili“, dar lipsa de cunoastere face ca toate aceste optiuni sa mearga spre lucrurile epatante, in a caror ecuatie criteriul axiologic joaca un rol minor. Efortul facut in acest moment, mai ales in cadru privat, de a impune plastica romaneasca de calitate din perioada postbelica este foarte important. Iar lipsa unei institutii care sa sustina si ea acest fenomen se resimte, mai ales prin rolul pe care ar trebui sa il aiba in formarea publicului, a colectionarului de arta, precum si prin girul pe care ar trebui sa-l dea evenimentului expozitional.