Unul dintre cele mai interesante evenimente de pe scena
artelor plastice bucureştene ale lunii februarie a fost cel propus de Muzeul
Naţional de Artă Contemporană sub titlul Urgent Issues. Expoziţia, deschisă
printr-un performance susţinut de însăşi artista semnatară, Regina José
Galindo, conţine o selecţie a celor mai importante lucrări realizate de aceasta
între anii 1999 şi 2009. Principala temă tratată, la MNAC şi în general, este
aceea a umanităţii asuprite.
Născută la Guatemala City, în 1974, Regina José Galindo a
participat la trei ediţii ale Bienalei de la Veneţia (2001, 2005 şi 2009)
primind în 2005 Leul de Aur (Golden Lion for Best Young Artist). Lucrările
sale, care se află în variate colecţii publice sau private, au beneficiat de
expuneri în muzee şi galerii prestigioase, precum PS1 New York, Le Plateau
Paris, CIFO Miami, Smak Ghent, Tirana Biennale, Museo de Arte Moderna de
Guatemala, TEOR/ética Costa Rica şi, în prezent, MNAR.
Artista foloseşte performance-ul drept principal instrument
al procesului artistic. După cum aflăm din comunicatul de presă al Muzeului
Naţional de Artă Contemporană, Regina José Galindo se substituie, printr-un fel
de re-enactment, celor slabi şi umili, celor torturaţi sau oprimaţi, punînd în
scenă situaţii-limită. Propriul său corp, delicat, feminin, este maltratat,
într-un fel de „autoexpunere“ şi substituire altruistă la o varietate de traume
impuse celorlalte fiinţe umane, în regimuri politice opresive. Discursul
artistic face constant trimiteri spre alte lucrări din zona activistă,
referindu-se la mituri şamanice şi gesturi de exorcizare, cum ar fi cele ale
Anei Mendieta, Sigalit Landau, la ritualuri ale rezistenţei, precum cele ale
Taniei Bruguera sau Teresei Margolles. Instalaţiile impresionante ce au ca temă
moartea şi marginalii societăţii sînt loc comun în creaţia artistei.
Publicul neavizat tinde să manifeste reţinere în actul de
receptare al manifestărilor-performance, pe care le relaţionează mai degrabă cu
teatrul decît cu artele plastice. Trebuie să spunem că performance-ul a fost
acceptat ca mijloc de exprimare artistică, intrîndu-şi în „drepturi depline“
abia în anii ’70. În acele vremuri, arta conceptuală – care insista pe idee, în
dauna realizării propriu-zise şi pe faptul că arta nu trebuie vîndută şi
cumpărată – era în vogă, iar performance-ul era adesea demonstraţia ori punerea
în practică a acestor concepte. Performance art-ul a devenit astfel cea mai
tangibilă formă de artă a perioadei. Spaţiile consacrate performance-ului au
condus rapid la dezvoltarea unor centre internaţionale specifice acestui tip de
artă. Muzeele au început să organizeze festivaluri, colegiile de artă au
introdus cursuri de performance şi a apărut o întreagă literatură periodică de
specialitate.
A existat o întreagă tradiţie în ceea ce priveşte virarea
unor artişti spre zona live a performance-ului. Pentru aceştia, nu era vorba
despre folosirea unor mijloace pentru a-şi atrage publicitatea, ci era o cale
de a aduce la viaţă numeroase idei formale şi conceptuale pe care se baza munca
lor artistică. Acţiunile live au fost folosite drept arme împotriva
convenţiilor care stabileau limitele artei.
În istoria artelor secolului al XX-lea, o asemenea poziţie
radicală a transformat performance-ul într-un catalizator, pe fondul faptului
că şcolile consacrate, fie cea cubistă, minimalistă sau de artă conceptuală,
păreau că atinseseră un moment de impas. Artiştii au optat pentru performance
în ideea de a doborî categoriile create deja şi de-a deschide noi direcţii. La
sfîrşitul anilor ’70, s-a vorbit despre performance ca despre un fenomen „avant
avant garde“.
Manifestările-performance, de la futurişti pînă în prezent,
au îmbrăcat forma disidenţei, încercînd să găsească alte sensuri de evaluare
ale experienţei artistice, în relaţie cu viaţa reală, de fiecare zi. A fost şi
o cale directă de contact cu publicul larg, bazîndu-se pe şocul dintre
propunerea artistică şi orizontul de aşteptare, ca factor cultural, dobîndit
prin educaţie sau manipulare. Odată cu anii ’80, a devenit loc comun faptul ca
publicul să adopte rolul de spectator al lumii artistice, unde se aşteaptă să
primească doza de şoc propusă de performance-uri. Spre deosebire de lumea
teatrului, artistul performer arareori îndeplineşte un rol de actor în ceea ce
propune, neurmînd o naraţiune prescrisă sau un scenariu în sensul tradiţional.
Nimic nu este convenţional – pornind de la spaţiul de desfăşurare, durată,
abordare spontană sau minuţios pregătită. Actul poate rămîne unic sau poate fi
repetat ori de cîte ori doreşte artistul.
Precum în ritualurile tribale, în piesele medievale, spectacolele
renascentiste sau mai recentele „soirées“ din studiourile pariziene ale anilor
’20, performance-ul dovedeşte pre-zenţa artistului în societate. Istoria
performance art-ului în secolul al XX-lea este o istorie a posibilităţilor
multiple de expresie, a lipsei de îngrădire, a finalurilor variabile, a
comunicării directe sau indirecte cu publicul. O definiţie largă a
performance-ului ar fi că este vorba despre un tip de artă live, făcută de un
artist individual sau de un grup. De fapt, fiecare artist are propria sa
definiţie privitor la propunerile sale. Poate fi vorba despre literatură,
pictură, poezie, arhitectură, dans, muzică, teatru, video, film, discipline
media sau diverse alte cîmpuri de manifestare, abordate ca atare sau în diverse
combinaţii.
Odată cu deceniul patru, Statele Unite şi, în special, New
York-ul devin principalul teatru de acţiune al performance-ului, pînă în anii
’70. Artişti precum Cage, Kaprow, Oldemburg, Jim Dine, Robert Whitman sau Al
Hansen se vor orienta puternic spre arta live. În deceniul al şaptelea, Dick
Higgins, Bob Watts, Al Hansen, George Macunias, Jackson McLow, Richard
Maxfield, Yoko Ono, La Monte Young sau Alison Knowles au prezentat
performance-uri la Café A Gogo, Larry Poons’s Epitome Café ori la Gallery A/G.
Grupul Fluxus a ajuns să consacre propriile spaţii de desfăşurare a
evenimentelor propuse, Fluxhall şi Fluxshop.
După anii ’70 se poate vorbi despre o reconfigurare a
relaţiilor dintre arta conceptuală şi performance. Curatoriatul insistă pe
dimensiunea subiectivă a artistului, dar şi a actului de interpretare.
Conceptul de artist ca regizor este maleabil pe ambele poziţii. Folosirea
propriului corp ca subiect, în special în fotografie, dar nu numai, sau
operarea cu şocul ar fi două caracteristici ale performance-ului actual, al
cărui fond rămîne totuşi comun cu acela al fenomenului recurent, trecut în
revistă mai sus dintr-o scurtă perspectivă istorică.
O concluzie a celor prezentate anterior este că
performance-ul este o formă de manifestare artistică specifică tipului de
conştiinţă al secolului a XX-lea, şi nu un accident de parcurs. Simultaneitatea
ideilor compatibile cu performance-ul, fragilitatea graniţelor sale, dar şi
deschiderea spre orice orizonturi, ca şi puternicul numitor comun, dincolo de
aspectele strict formale, demonstrează că mentalitatea generează tipul de
existenţă, în artă şi în viaţă.
Întorcîndu-ne la Urgent Issues şi la Regina José Galindo,
expoziţia poate fi vizitată pînă pe 20 aprilie 2010. Muzeul Naţional de Artă
Contemporană este un spaţiu real de cultură, căruia merită din plin să i se
treacă pragul.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters