Una dintre particularităţile frapante ale Romei este, fără
îndoială, densitatea materiei ce concretizează gesturi istorice. Într-un
perimetru relativ restrîns convieţuiesc temple, biserici, palate, grupuri
statuare sau decoraţii parietale, într-o fermecătoare dezordine (temporală)
aparentă. Un exemplu convingător ar fi, de pildă, zona delimitată de Corso
Vittorio Emanuele II şi de cursul leneş şerpuitor al Tibrului, ce deschide
drumul către Trastevere. Descoperi aici, răspîndite în jurul faimoasei Campo
dei Fiori – loc al unui pitoresc vacarm cotidian, dar şi al execuţiilor capitale
de odinioară, unde şi-a aflat sfîrşitul, printre alţii, Giordano Bruno –, nu
mai puţin de şase notabile edificii seculare, construite de la sfîrşitul
secolului al XV-lea pînă la jumătatea celui următor: Palazzo della Cancelleria,
cu o arhitectură bramantiană, Palazzo Massimo, celebru pentru faţada curbă
concepută de Baldassare Peruzzi, Palazzo della Farnesina ai Baulari,
actualmente un splendid decor pentru Muzeul Barracco, Palazzo Ricci, cîndva
acoperit în întregime de frescele lui Polidoro da Caravaggio, impunătorul
Palazzo Farnese, de şantierul căruia s-a ocupat la un moment dat Michelangelo
Buonarotti şi, în sfîrşit, cîţiva paşi mai departe, Palazzo Spada. Acest ultim
stabiliment atrage atenţia din cel puţin trei motive: ornamentica sculpturală a
faţadei, galeria perspectivală şi, desigur, colecţia de artă.
Comanditarul acestei antreprize a fost, în 1549, cardinalul
Girolamo Capodiferro, dornic pesemne să fie reprezentat în spaţiul public de o
construcţie modernă, opulentă. Astfel, pe structura tradiţională a unei casa
grande, a înflorit un amplu program decorativ, tipic manierist, ce juxtapune
steme heraldice, ghirlande, creaturi înaripate, scene mitologice, vrejuri
vegetale şi statui de eroi romani (Iulius Caesar, Augustus, Fabius Maximus,
Traian etc.), aşezate în nişe. De pe faţada principală, ornamentul, încă
temperat, alunecă – în prima curte interioară – într-o sarabandă dezlănţuită:
de la arcatura parterului şi pînă la cornişă, o veritabilă dantelărie
(desfăşurată în jurul unor zeităţi precum Marte, Venus, Neptun sau Pluto) de
stuc şi piatră, compusă de bottega lui Giulio Mazzoni, a fost alipită
arhitecturii proiectate de Bartolomeo Baronino. Pînă în secolul al XVII-lea,
nimic semnificativ – în afara trecerii în proprietatea familiei Mignanelli – nu
se leagă de memoria acestui loc; gloria sa începe în anul 1632, cînd palatul
este cumpărat de cardinalul Bernardino Spada.
Luarea în posesie a fost acompaniată de operaţiuni de
refacere şi adăugire, încredinţate lui Francesco Borromini, una dintre figurile
centrale ale Barocului. În această epocă, palatul a fost extins – sînt croite,
spre exemplu, chiar sălile destinate operelor de artă – şi, mai ales, împodobit
cu o bijuterie arhitecturală: galeria perspectivală din grădina privată a
cardinalului. Un atare gest artistic vizează, deopotrivă, comanditarul şi
artistul: cardinalul Spada, erudit rafinat, era mare amator de subtilităţi
intelectuale şi de virtuozităţi tehnice; Borromini, la rîndul lui, urma
destinul unei epoci pentru care noţiuni precum inganno della vista, stupore sau
meraviglia reprezentau monedă curentă în artă.
Intervenţia arhitectului, dusă
la capăt într-un singur an (1652-1653), cu sprijinul matematicianului
augustinian Giovanni Maria da Bitonto, a constat în crearea unui coridor
(delimitat de elemente ale vocabularului arhitectural clasic, precum coloana
dorică, arhitrava, arcul în plin cintru sau bolta cu casetoane) de aproape nouă
metri, dar care mimează deformarea perspectivală a unei distanţe de patru ori
mai mare. Iniţial, decoraţia picturală a zidurilor grădinii, din care au mai
rămas doar fragmente răzleţe, era alcătuită tocmai dintr-o colonadă dorică, pe
care Borromini a căutat să o imite cît mai fidel; în acest fel, iluzia
întreţinută de pictură era reluată şi amplificată de arhitectură. În sfîrşit,
zidul din spatele galeriei perspectivale era şi el pictat, transpunînd în
imagine vegetaţia – pomii din grădină (un sortiment de citrice). Natura,
pictura şi arhitectura erau angajate, astfel, într-un joc al aparenţei şi al
înscenării ce nu putea fi decît o delectare intelectuală.
În specia acestei desfătări intră şi colecţia de artă,
alcătuită din tablouri – majoritatea, pictate de vechi maeştri italieni din
secolele XVI-XVII –, sculpturi antice, mobilier sau tapiserii. Asamblarea ei a
fost iniţiată de cardinalul Bernardino Spada şi continuată de nepotul său,
cardinalul Fabrizio Spada. Fără a deborda prin cantitate – doar patru săli –,
colecţia armonizează nume însemnate, ca Tintoretto, Rubens, Orazio şi Artemisia
Gentileschi, Annibale Carracci sau Jan Scorel, şi identităţi mai discrete,
precum Giuseppe Chieri sau Viviano Codazzi; nu lipsesc, desigur, portretele
celor doi prelaţi, executate de iscusiţi pictori ai momentului, precum Guercino
şi Guido Reni.
Particularitatea acestui muzeu este dată de (re)prezentare:
logica juxtapunerii operelor de artă nu aparţine secolului al XX-lea, ci este
încremenită în contemporaneitatea cardinalilor Spada. Tablourile tapetează
literalmente pereţii şi sînt organizate după legi necunoscute: acelaşi autor apare
în săli diferite, cronologia este aproape ignorată, tematica nu este
coagulantă, după cum nici dimensiunile nu sînt necesarmente un criteriu. În
repetate rînduri, spre exemplu, ai surpriza să constaţi că o lucrare de
sculptură obturează un tablou sau că unele cadre de mici dimensiuni se pierd,
prin alăturarea cu altele impunătoare.
Privind în jur, capeţi impresia că timpul s-a oprit, că
acele spaţii conservă nu doar obiectele, ci şi atmosfera. Păşind în aceste
săli, trecînd cu privirea peste decorul arhitectural al faţadei sau cercetînd
falsa perspectivă a lui Borromini, refaci, prin prezenţă, spiritul locului.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters