Casa lui Rubens (Rubenshuis) din
Antwerpen este, fără îndoială, un spectacol muzeistic. În
parte, datorită rarităţii unor asemenea privilegiate „receptacule“
– am în vedere clădirile, adaptate rigorilor muzeologiei
contemporane, în care au trăit El Greco la Toledo, Rembrandt
la Amsterdam, Michelangelo la Florenţa sau Giorgio Vasari la Arezzo;
în bună măsură, apoi, graţie obiectelor valoroase, „de
epocă“, ce caută să reconstituie ambianţa originară. Farmecul
acestui particular muzeu însă este ţesut din efluviile
locului încărcat de istorie. O întreagă lume (în
sens heideggerian, aş îndrăzni să spun) – de traiectorii,
evenimente, frînturi de destin – este ferecată, adăpostită
între pereţii dublului imobil de pe strada Wapper, nr. 9-11.
Aici s-a petrecut cea mai mare parte
din biografia pictorului, între aceste ziduri a lucrat şi tot
aici s-a stins, în 1640. Obiectele desfăşurate în
interior (piese de mobilier, tablouri, statuete, simple ustensile),
dar mai cu seamă „arhitectura“ acestui perimetru relativ
restrîns, ce însumează locuinţa propriu-zisă,
atelierul, grădina şi curtea interioară, poartă amprenta
ilustrului locatar; parcurgi acele spaţii – coridoare, simple
odăi, saloane – însoţit de Rubens, contempli prin
mijlocirea sa o natură statică de Alexander Adriaenssen sau un bust
de satir modelat de Lucas Faydherbe. Prinţul pictorilor din
Antwerpen locuieşte încă acolo.
Între cadrul vieţii cotidiene şi
decorul travaliului artistic există o evidentă separare. Mai bine
spus, sînt alipite două edificii distincte. Paradoxal,
clădirea destinată atelierului (şi spaţiilor anexe) surclasează,
prin ornamentaţie şi dimensiuni, locuinţa propriu-zisă; în
vreme ce aceasta din urmă rămîne între limitele
tradiţiei neerlandeze, pe suprafaţa celei dintîi se derulează
ample linii baroce. Fastul se dezvăluie mai cu seamă în
curtea interioară; faţada suprapune pilaştri, frontoane frînte,
ghirlande, frize în relief cu scene mitologice, capete de
satiri şi fauni fixate în nişe. Există apoi, deghizat în
poarta de acces în grădină, un fel de arc triumfal foarte
complicat, pe suprafaţa căruia descifrezi, pe lîngă
artificiile manierismului tîrziu, pasaje dintr-o satiră de
Iuvenal; deasupra construcţiei tronează două statui în bronz
– Hermes şi Athena, alegorie a alianţei între comerţ şi
artă.
Iconografia arhitectural-sculpturală
pune în operă, de fapt, programul umanist cu care Rubens s-a
întors din sejurul italian (1600-1608); că nu este
întîmplătoare configuraţia italiană a faţadelor, a
porţii şi chiar a grădinii o probează opusculul publicat de
pictor în 1622, la Antwerpen, intitulat Palazzi di Genova.
Opera sa furnizează însă exemplul cel mai elocvent al
racordului stilistic: Pieter Pauwel Rubens este primul artist
universal în spaţiul culturii flamande. Pictura sa, de un
calibru neobişnuit, de o rară vitalitate, cu o cromatică
incandescentă, devine centrală şi definitorie atît pentru
istoria imediată (ceea ce numim îndeobşte „şcoala
flamandă“), cît şi în raport cu posteritatea
artistică (dacă îl privim pe Rubens ca figură nodală între
Tiţian şi Delacroix). Pentru istoria artei, cel supranumit „prinţul
pictorilor“ este exemplar în multiple privinţe: raportarea
la tradiţiile artistice şi literare, mecanica inventivităţii
picturale, organizarea atelierului, colecţionarea operelor de artă,
corespondenţa diplomatică sau implicarea politică.
În acelaşi timp însă,
Rubens, uitat şi recuperat în secolul al XIX-lea, este un
construct al istoriei artei (dimensiune surprinsă în titlul
ambiguu al cărţii The Making of Rubens de Svetlana Alpers); tocmai
de aceea, spectatorul tablourilor sale, dar şi vizitatorul
palatului-muzeu din Antwerpen nu se poate raporta inocent la ceea ce
vede. Printr-o „lentilă culturală“ percepem, spre exemplu, un
spaţiu esenţial în structura casei: cabinetul de artă. Croit
în forma unui hemiciclu antic, placat cu marmură policromă şi
„decorat“ cu statuete romane, dar cuprinzînd şi tablouri
(între care chiar un Cabinet de amator pictat de Willem van
Maecht), un glob terestru gigantic sau mobilier bogat ornamentat,
cabinetul lui Rubens este un muzeu în sine, vizitat şi elogiat
din secolul al XVII-lea. Cu aceeaşi privire încărcată,
trecem şi prin încăperile cu intime rezonanţe – bucătăria,
în care tronează, previzibil, o natură moartă cu vînat
sau „dormitorul“ simplu, cu un portret al Hélènei
Fourmet.
Evident, Rubenshuis nu mai are azi
înfăţişarea de odinioară. Mai mult ca sigur, multe dintre
piesele amenajării iniţiale sînt risipite, iar cele aflate
aici nu reflectă milimetric dispoziţia de la început.
Spiritul locului a supravieţuit însă istoriei. Să o invocăm,
în final: casa a fost vîndută în 1660, după un
intermezzo de cincisprezece ani în care a servit drept
reşedinţă lordului Cavendish; la capătul unui interval lung de
folosire şi minore transformări, în 1937 casa a fost
expropriată. Cîţiva ani mai tîrziu, la 21 iulie 1946,
muzeul îşi deschidea pentru prima oară porţile.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters