Autor: 
Categoria: 
Veneţia de astăzi, cuprinsă de o extenuantă euforie, îţi poate produce impresia unei ambarcaţiuni supra-aglomerate – un splendid bucintoro, decupat dintr-o pînză de Canaletto, luat cu asalt de cohorte de turişti (printre care te numeri tu însuţi) nerăbdători să verifice toate locurile comune despre luxurie, amor şi artă. Avînd a străbate aceleaşi, puţine şi strîmte stradele cu nume inconfundabile (calle, salizzada, riva, fondamenta), te afunzi în fluxul mulţimii care te poartă, invariabil, de la Rialto la Piazza San Marco şi, mai departe, la Galleria dell’Accademia sau Punta della Dogana. Într-o mai mare măsură decît vitalitatea de bazar, te surprinde acalmia în care sînt învăluite, adesea chiar în proximitatea mareelor turistice, locuri mirabile precum Ca’ Rezzonico, Palazzo Fortuny, Fondazione Querini Stampalia, Ca’ Pesaro sau o sumedenie de alte palate mai mult sau mai puţin cunoscute. Fiecare dintre ele depozitează fragmente din fiinţa Serenissimei, îi reverberează strălucirea trecută. Nici unul însă nu atinge frumuseţea filigranată pe care o etalează Ca d’Oro.
Asemenea oraşului din al cărui ţesut face parte, înfăţişarea acestui edificiu combină cu dezinvoltură elemente alogene: decoraţie gotic-tardivă, arce maure, policromie orientală sau mozaicuri bizantine. Regăsim aceeaşi asimetrie, manevrată cu un simţ al echilibrului compoziţional specific lagunar. Mai mult decît atît, pietrăria poartă o amprentă nobilă, de vreme ce a fost lucrată de cei mai buni meşteri ai timpului, între care Giovanni şi Bartolomeo Bon, chemaţi de pe şantierul Palatului Ducal; se instituie, astfel, o filiaţie directă cu însuşi centrul simbolic-politic al Republicii Serenissime. În sfîrşit, poleiala cu aur de odinioară, din care a mai rămas doar amintirea onomastică, desăvîrşeşte rafinamentul omniprezent la Veneţia. O asemenea tratare a paramentului transformă clădirea, în mod ideal, într-un soi de relicvariu; indirect, se confirmă ipoteza excentricului Filarete, conform căreia arhitectura gotică ar fi fost derivată din orfevrăria liturgică.
Fatalitatea a făcut ca, după căderea Republicii în 1797, Ca d’Oro să fie abandonată de familia Contarini. Asemenea oraşului ce încremenea, treptat, în efigia propriului trecut, palatul de pe Canal Grande se transformă, de-a lungul secolului al XIX-lea, în decor scenografic. Cel puţin două episoade, legate de proprietari diferiţi, îi tulbură existenţa: distrugerea scării gotice din curtea interioară, hotărîtă de balerina Marie Taglioni şi, mai tîrziu, modificarea faţadei şi a interiorului, sub pretextul restaurării cerute de Alessandro Troubetzkoi. Adevărata restaurare, incluzînd şi reconstituirea scării sacrificate, a fost întreprinsă de ultimul proprietar, baronul Giorgio Franchetti. Tot el a transformat palatul în muzeu, înzestrîndu-l cu o colecţie de pictură şi sculptură şi donîndu-l, prin testament, statului italian.
Astăzi, la mai bine de cinci secole distanţă, Ca d’Oro funcţionează, alternativ, şi ca loc de expunere pentru arta contemporană. Actualmente, pînă pe 22 noiembrie, aici poate fi vizitată expoziţia-instalaţie
L’Anima dell’Acqua (la parter), dar şi o secţiune din Bienala de Artă (Bill Viola); această împletire între trecut şi prezent este încă o ipostază a reflectării oraşului în cel mai ilustru dintre palatele sale private.
RSS Feed
Newsletters