OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd ajungeţi la Paris, să nu pierdeţi ocazia de a vizita Musée de l’Orangerie. Clădirea, aflată în Jardin des Tuileries, la capătul dinspre Champs-Élysées, este uşor de reperat datorită siluetei de templu şi detaliilor clasicizant-eclectice. După cum semnalează şi numele, destinaţia iniţială, începînd din 1852, avea legătură cu horticultura, şi nicidecum cu arta. Destul de repede, totuşi, în zilele celei de-a Treia Republici, edificiul a fost reconvertit funcţional, devenind, pe rînd, depozit de materiale, sală de examene, han improvizat pentru soldaţi, cadru polivalent pentru manifestări sportive, muzicale şi patriotice sau decor ideal pentru expoziţii industriale, canine şi horticole. În 1921, trecînd în administraţia Şcolii de Arte Frumoase, devine finalmente muzeul pe care (aproape) îl ştim astăzi. Pe atunci, doar parterul cu nuferii lui Monet putea fi vizitat; după mai multe etape, între care şi o nefericită restaurare, construcţia a căpătat înfăţişarea actuală, rafinată arhitectural şi bine adaptată la exigenţele muzeului.

Colecţia Jean Walter şi Paul Guillaume este un ansamblu valoros şi prestigios de artă modernă franceză, cu o istorie spectaculoasă, un portret metaforic al lui Paul Guillaume însuşi, colecţionarul-negustor care a legat o prietenie strînsă cu boema din Montmartre – Picasso, Matisse, Rousseau Vameşul, Derain, dar mai ales Amedeo Modigliani (care a şi pictat portretul prietenului colecţionar), Chaim Soutine sau Maurice Utrillo. Pe aceştia i-a înţeles, i-a încurajat, i-a sprijinit financiar şi moral. Încă din 1927, îşi anunţa intenţia de a deschide colecţia către public, proiect lăsat să treneze şi întrerupt de moartea sa prematură. În 1934, cu cîteva zile înainte de a se sfîrşi, Paul Guillaume şi-a încredinţat tablourile Muzeului Luvru, acordîndu-i, în acelaşi timp, soţiei sale libertatea de a vinde orice ar fi voit. Din această tulbure clauză testamentară a purces sărăcirea „fondului“ de Picasso şi Matisse şi întărirea, în schimb, cu banii obţinuţi din vînzări, a secţiunii cu Renoir şi Cézanne. Mai neclară, pe alocuri atingînd senzaţionalul de gazetă, a fost, în schimb, cedarea propriu-zisă a colecţiei, care a urmat noului mariaj al fostei soţii a lui Paul Guillaume cu întreprinzătorul Jean Walter, precum şi unui proces intens mediatizat, în care Domenica, fosta soţie a lui Paul Guillaume, era acuzată de asasinarea fiului adoptiv şi bănuită că ar fi donat colecţia în schimbul tergiversării cazului penal. Inaugurarea, după moartea ei, are loc abia în 1984.

În 1883, pasionat de horticultură, pictorul a cumpărat casa de la Giverny; un deceniu mai tîrziu, Monet îşi lărgea proprietatea, deviind un curs de apă pentru a amenaja un bazin în care să planteze nuferi. Din 1895, Monet se opreşte asupra unui singur motiv: pictează nuferi în zeci de tablouri, pe care le expune în cîteva rînduri. În 1914, a construit atelierul ce avea să devină teatrul „Nuferilor“ de mari dimensiuni, opere pe care artistul le donează statului francez în 1922, cu patru ani înainte de moarte. Acestea sînt, de fapt, lucrările de la Musée de l’Orangerie – opt compoziţii ample, alcătuite din douăzeci şi cinci de panouri, mulate pe traiectoria curbă a pereţilor. Un spectaculos mariaj are loc, astfel, între arhitectura sălilor – evocînd tocmai cupa acestei plante – şi imaginea ei delicată, fragilă. Ceea ce a lăsat Monet aici – un testament artistic, de fapt – reprezintă adevărate poeme despre apă şi lumină, o replică translucidă la ororile Primului Război Mondial.