Un text cu fragranţe crepusculare,
scris de Marguerite Yourcenar şi publicat în volumul Sous
bénéfice d’inventaire, înveşmîntează
arhitectura rece, pustie, în aparenţe meditativ-erotice. Avînd
a descrie destinul unei nobile fortăreţe franceze – Chenonceaux
–, autoarea croieşte două tipologii: „există castele-nimfă,
culcate alene pe malul rîurilor; există castele-Narcis
dedublate în apa lină a şanţurilor de apărare, captive ale
jocului de reflexe care aşază la poalele zidului un zid fluid,
tremurător“ (traducere de Petru Creţia). În această din
urmă specie sînt ispitit să plasez silueta rectangulară de
la Écouen. Şi totuşi, nu am găsit, în acea dimineaţă
de martie în care am ajuns acolo, unda tremurătoare în
care să se fi răsfrînt; întîmplător, şanţul de
apărare era secat. În vremelnica absenţă a oglinzii fluide
însă, chipul său narcisiac se reflectă în apele
timpului, ale istoriei clasificate.
De patru decade, castelul de la Écouen
este Muzeul Naţional al Renaşterii. În luna mai a anului
1969, construcţia trecea sub administraţie ministerială – trei
ani mai tîrziu, începeau şi lucrările de restaurare –,
urmînd a primi o parte din patrimoniul Muzeului Cluny din
Paris. Configurarea expunerii, dirijată iscusit de Francis Salet şi
Alain Erlande-Brandenburg, a ţinut seama, în primul rînd,
de aura locului, de profilul originar al încăperilor. Astfel
amenajată, noua instituţie şi-a deschis porţile către public în
1977.
Cronologia coboară pînă în
secolul al XVI-lea. Pe unul dintre domeniile ce aparţineau familiei
Bouchard de Montmorency, a fost înălţat, între 1538 şi
1555, acest castel indisolubil legat de figura conetabilului Anne de
Montmorency. Epoca edificării este întocmai cea a agitatei
sale glorii: primeşte titlul, cade în dizgraţie, dar revine
la curte după moartea lui Francisc I, joacă un rol activ în
diplomaţie şi în politica externă. La moartea sa – catolic
convins, este rănit letal în 1567, într-o încleştare
cu protestanţii –, conetabilul lăsa o avere o avere uluitoare: în
jur de 130 de reşedinţe, dispersate în Ile-de-France,
Bourgogne, Auvergne, Berry, Anjou etc., între care Chantilly,
Châteaubriant sau Écouen. Alcătuirea acestuia din urmă
derivă din şantierul de la Chambord: o geometrie simplă – trei
aripi dispuse pe conturul unui pătrat cu turnuri de colţ, închis
printr-un pavilion de acces – cu un efect de sobră, austeră
grandoare. Planimetria strictă acceptă totuşi libertatea
detaliului: ferestrele ample, gotice, ale turnului din stînga
intrării nu se regăsesc la cel din dreapta, iar cadenţa lucarnelor
şi a rezalitelor urmează o lege proprie. Una dintre regulile
acestui joc este asocierea ornamentului filigranat – volute,
medalioane, palmete – cu structura frustă, nudă. Odinioară,
portalul desenat de Jean Bullant, demolat în 1787, încastra
sclavii lui Michelangelo (dăruiţi de Henric al II-lea conetabilului
nostru) expuşi acum la Luvru. În secolul al XVII-lea, castelul
este confiscat de rege, ajungînd în stăpînirea
familiei Condé. După Revoluţie, mobilierul şi colecţiile
sînt dispersate; clădirea supravieţuieşte însă,
deghizată în închisoare, iar apoi în spital
militar; revine în 1814 în posesia familiei Condé,
pentru a fi transferată, în 1850, Legiunii de Onoare, statut
rămas neschimbat pînă în deceniul al şaptelea al
secolului trecut.
Ansamblul de la Écouen poate fi
înţeles şi ca o pars pro toto în raport cu fenomenul
complex, nedesluşit în întregime, al Renaşterii
franceze. Este vorba de un complicat episod de tranziţie – de la
gotic la clasic, dar şi de la ignoranţa ignobilă la gustul
aristocrat al cultivării – manifestat, în răstimpul dintre
Francisc I şi Henric al IV-lea, în jurul cîtorva
trăsături fundamentale: sentimentul de mîndrie naţională,
centralizarea monarhiei, noţiunea de renovatio, emblematica şi
limbajul simbolic, ornamentarea complicată etc. În centrul
acestui proces se află aşa-numita „Şcoală de la Fontainbleau“
şi colectivitatea artiştilor italieni – Francesco Primaticcio,
Rosso Fiorentino, Nicolò dell’ Abate, dar şi, în alte
împrejurări, Leonardo da Vinci, Andrea del Sarto sau
Sebastiano Serlio. Epoca aceasta nu se poate restrînge însă
doar la adaptarea unui repertoriu de forme; nu putem ignora
metabolismul vieţii curteneşti, cu stilul galant, predilecţia
către festivităţi sau vînătoare, dar şi aplecarea către
colecţionarea obiectelor de artă, lectura poemelor şi citarea din
clasici. Însemnată, apoi, este valorizarea feminităţii
(Diana de Poitiers şi Jean Goujon, Heptameronul imaginat de
Marguerite de Navarre, dar şi versurile unor Maurice Scève,
Eustorg de Beaulieu sau Clément Marot), din care decurge
graţia distinctivă a manierismului francez. În fine,
stranietatea epocii derivă şi din relaţia incertă dintre tradiţie
şi modernitate; coexistă, spre exemplu, producţia de vitralii şi
tapiserii tîrziu gotice cu programele arhitecturale ambiţioase,
prin noutate, ale unor Androuet Du Cerceau sau Philibert de l’Orme.
Sfera manifestărilor multiple,
neaşteptate, adeseori spectaculoase, ale Renaşterii franceze, este
cuprinsă, în mic, în muzeul de la Écouen. Din
diversitatea patrimoniului său – tablouri, mobilier, tapiserii,
ceramică, vitralii, orfevrărie –, ochiul reţine anumite piese: o
replică de dimensiuni comparabile după Cina cea de taină a lui
Leonardo da Vinci, executată de Marco d’Oggiono în ulei pe
pînză, pe la 1506-1509, şemineurile pictate (tema Reginei din
Saba, în sala armelor, sau Tributul lui Cezar, în sala
eroilor romani) sau spectaculosul cadou diplomatic construit în
1580 de un anume Hans Schlottheim din Augsburg – corabia zisă „a
lui Carol Quintul“, o automata care se deplasează singură,
produce muzică „interpretată“ de personajele de pe punte ce se
rotesc în jurul împăratului, iar, la final, trage salve
de tun. Aceste bijuterii ale ingeniozităţii artizanale sînt
desfăşurate în spaţii cu sonorităţi apuse: pavilionul lui
Abigail, cabinetul regelui, marea sală a lui Henric al II-lea,
apartamentele Madeleinei de Savoie etc.
Reţeta locului, favorabilă unei
neuitate delectări, asociază frumuseţea sitului, calitatea
arhitecturii şi dialogul între decorul interior şi colecţiile
aduse. Din salba de reşedinţe regale sau senioriale –
Saint-Germain en Laye, Villers-Cotterêts, Anet, Gaillon –,
majoritatea distruse, ruinate sau grav mutilate, Ecouen rămîne,
la 20 de km de Paris, o solitară bijuterie a Renaşterii franceze.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters