OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sediul muzeului este uşor accesibil: nu departe de Santa Maria Maggiore, în Piazza Santa Croce in Gerusaleme, lîngă biserica barocă omonimă. Mai exact, în micul palazzo Samoggia, numit altădată Caserma Principe di Piemonte. Din acest edificiu, doar primul nivel este rezervat exponatelor, parterul preluînd funcţiile conexe: recepţie, bibliotecă, auditoriu. Structura palatului face uşor greoaie parcurgerea sa; corpul central, de acces, desparte două aripi egale, în care sălile sînt dispuse în anfiladă. Ajuns la capăt, eşti nevoit să te întorci pe propriile urme, fragmentînd, astfel, incursiunea. Am mai reţinut un neajuns: în acest muzeu este mult prea multă linişte pentru un sanctuar închinat muzicii. Compensează, în schimb, frumuseţea şi, mai cu seamă, impresionanta diversitate a obiectelor.

 

În vitrinele galeriei sînt ordonate mai bine de 900 din cele 3.000 de instrumente aflate în patrimoniu, după criterii cronologico-tematice. Cele mai vechi aparţin epocii elenistice, cele mai recente secolului trecut. Notăm, de pildă, prezenţa sistrelor sau a castanietelor antice, dar şi bizarul ciac-ciac inventat, în 1915, de artistul futurist Giacomo Balla. O altă cale de organizare trimite către geografie; este recompus aici un veritabil mapamond al instrumentelor muzicale: koto şi shamisen din Japonia, charango şi sampoña din America de Sud, dar şi instrumente cu rezonanţe şi nume mult mai exotice – precum kissar, rebab, esrar – din Africa, Oceania, India sau Persia.

 

Majoritatea exponatelor aparţin, totuşi, spaţiului şi istoriei europene. Din nou, intervine tematica. Sala a patra, spre exemplu, este dedicată instrumentelor populare. Cu forme ce stîrnesc fantezia şi cu propriile istorii ţi se înfăţişează mandoline napoletane sau genoveze, flajeolete, balalaici, flaute de diverse provenienţe şi forme, instrumente de percuţie. Următoarea încăpere, prin contrast, conţine cîteva piane, inclusiv un pianoforte construit de Bartolomeo Cristofori, inventatorul acestui instrument. În genere, titulatura sub care sînt aranjate piesele demonstrează o bună punere în valoare a patrimoniului: muzica militară, muzica ambulantă, muzica în biserică, dar şi muzica în casă. În sala dedicată acesteia din urmă, printre spinete, harpe, mandole sau virginale, este expusă o armonică din sticlă, producţie anonimă de secol XIX. Nu lipseşte, desigur, compartimentarea strict istorică: astfel, în sălile X-XV sînt distribuite Evul Mediu şi Renaşterea, Barocul şi secolul al XVIII-lea. În această zonă se află vedeta muzeului: harpa Barberini, veche de aproape 400 de ani, comandată de familia papei Urban al VIII-lea la scurt timp după investire. O operă de artă în toată puterea cuvîntului, decorată abundent cu mascaroane şi amoraşi ce ţin blazonul casei. În fine, ultimele trei încăperi expun instrumentele mecanice, revalorizate în context. Victime ale prejudecăţilor, considerate un fel de „rude sărace“ din familia muzicii, ele sînt de plasat mai degrabă în universul extrem de vast al mecanismelor, automatelor sau curiozităţilor, înscriindu-se armonios, în această optică, în îndelunga gestaţie a instituţiei muzeale.