OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu se poate să rataţi, la Paris, Muzeul Rodin. Pentru a-l vizita, nu e neapărat necesară cultivarea istoriei moderne a sculpturii franceze şi nici competenţa criticii de artă; este îndeajuns să fiţi receptivi la locurile frumoase, în fibra cărora pulsează istoria. Un asemenea tărîm este fosta Casă Biron din Saint-Germain, aflată pe Rue de Varenne, în apropierea Domului Invalizilor. Un edificiu solitar precum un donjon, aflat pe întinderea de trei hectare a unui parc. Construit pe la 1730 de către arhitectul Jean Aubert, palatul era, pe dinăuntru mai ales, o bijuterie a stilului rocaille. Chiar dacă azi apare spoliat, el trecea, în epoca inaugurală, drept sediu al fastului şi al rafinamentului.

În 1753, la moartea obscurului comanditar, proprietatea a trecut în mîinile mareşalului Louis Antoine de Gontaut-Biron, sub numele căruia clădirea începe, de fapt, să fie cunoscută. Biron remodelează complet parcul, transformîndu-l – după cum ne informează ghidurile epocii – într-una dintre cele mai frumoase grădini pariziene. Un oaspete celebru, ajuns aici incognito în 1782, a fost chiar viitorul ţar Paul I.

La începutul secolului trecut, în urma divorţului dintre Biserică şi Stat, palatul de odinioară, confiscat şi eliberat, se înfăţişa ca o carcasă tristă, înconjurată de o vegetaţie aflată în neorînduială. Era în 1905. Trei ani mai tîrziu, sculptorul Auguste Rodin, îndemnat de Rainer-Maria Rilke, îşi instala aici atelierul. Trecuseră deja prin Casa Biron, înaintea sa, cîteva figuri remarcabile – Jean Cocteau, Henri Matisse sau Isidora Duncan. Treptat, Rodin începe să locuiască şi să organizeze spaţiul luat în primire, transformînd parcul într-un teatru mut al statuilor sale tragice.

Patrimoniul de sculptură al acestui stabiliment este impresionant prin amploare şi prin varietate: aproximativ 6.600 de lucrări în marmură, bronz, ipsos, teracotă sau ceară. Trecînd prin încăperile Casei Biron ţi se înfăţişează, într-o armonie nefisurată, stadii ale creativităţii sculptorului, articulaţiile poeticii sale (materia ordonată de formă, legătura organică între blocul de marmură şi corpul sculpturii, incompletitudinea sau, dimpotrivă, fragmentarea, însemnătatea mîinii ca instanţă creatoare, filiaţia michelangelescă etc.) şi momente biografice – tulburător mi s-a părut, spre exemplu, dialogul mut dintre Rodin şi Camille Claudel. Impresia de atelier pe care, inevitabil, o lasă acest muzeu este fericit completată de piesele din colecţia artistului: un tablou de Edvard Munch reprezentînd Gînditorul, un nud de Renoir sau un père Tanguy de Van Gogh, stampe japoneze, dar şi o copie romană după un Hercule elenistic, o statuetă egipteană sau o sculptură tombală de secol XV.

Muzeul Rodin – Casa Biron de altădată – este acum o instituţie vie. Cu aproximativ 500.000 de vizitatori pe an – alături de Luvru, Versailles şi Musée d’Orsay –, muzeul reprezintă una dintre cele mai vizitate instituţii de acest tip din Franţa. El nu dezvăluie doar universul rodinian, ci înscenează, în acelaşi timp, prin expoziţiile sale temporare, felurite întîlniri între acesta şi artiştii de ieri şi de azi.