OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-a fost dat, într-o zi de început de septembrie, să descopăr la Paris, nu departe de Centrul „Georges Pompidou“, un loc magic: Muzeul Vînătorii şi al Naturii. Vă recomand să nu treceţi cu nepăsare prin faţa porţii sale. Nu este nicidecum un teritoriu al ororii cinegetice; departe de a releva cruzimea acestei îndeletniciri, spaţiul în care intri dezvăluie în primul rînd rafinamentul, ritualul, ornamentica vînătorii şi, abia apoi, prada. Tocmai de aceea, ai impresia, la tot pasul, că te afli mai curînd într-un cabinet renascentist de curiozităţi, într-un laborator de alchimist ori înăuntrul unei enciclopedii a ştiinţelor naturale.

Relativ redus ca dimensiuni, muzeul este întocmit într-un mod ingenios; sînt aduse laolaltă tablouri, tapiserii, reliefuri, statuete sau mobilier special cu scopul de a alcătui scenografia ideală pentru sutele de trofee şi de animale împăiate. Nu lipsesc armele bogat încrustate, dar nici uneltele mai puţin comune; există, de pildă, o mică încăpere de trecere în care au fost aşezate instrumente de suflat, cum ar fi, de pildă, flautul cu care erau înşelate cele mai prevăzătoare păsări. Pe acestea le vezi, de altfel, în imediata vecinătate: raţe, fazani, prepeliţe, un întreg popor de zburătoare împăiate, rînduite în cele două dulapuri mari ce flanchează o uşă. Lîngă ele, înfricoşător de veridic, stă înălţat în două labe un urs polar, preambul stingher la următoarea sală. Aceasta este şi cea mai înfricoşătoare, pentru că aici sînt depuse trofeele mari: antilope de toate culorile, bizoni, rinoceri, bivoli, mistreţi, precum şi cîteva exemplare de feline – tigri, jaguari şi leoparzi. Tot aici, spre a contrabalansa sentimentul de nelinişte, poţi privi nenumăratele puşti, flinte sau carabine. Uitînd unde te afli, ai crede că ai nimerit, în mod miraculos, într-o poveste de Hemingway.

Nu doar naturalistul pleacă de aici edificat; din unghiul artei, şi vizitatorul se poate delecta în egală măsură. De fapt, în acest muzeu, între cele două tărîmuri există o perfectă armonie. Un bun exemplu este şi izbutita replică de atelier după un tablou de Orazio Gentileschi (Zeiţa Diana, pictat către 1630, aflat la Muzeul de Arte Frumoase din Nantes), încastrată într-o piesă de mobilier, în vitrina căreia vezi, alături de un craniu de prădător, un vas antic cu figurine roşii pe fond negru. Altundeva, dai peste un cerb aşezat în preajma unor tapiserii tîrziu-medievale, reprezentînd, previzibil, întocmai hăituirea nobilului animal.

Imaginea – asemenea obiectelor sau a textelor – este adecvată locului; tabloul se înfăţişează ca o firească prelungire cromatică a vietăţii împăiate. Înăuntrul tematicii relativ restrînse – scene de vînătoare, naturi statice cu vînat, cadre animaliere – ai bucuria de a descoperi nume celebre: Lucas Cranach, Paul Rubens şi Jan Breugel cel Bătrîn, Frans Snyders sau Jean-Baptiste Oudry. Trebuie să adaug că acest muzeu, amenajat în Palatul Mongelas, este, de fapt, doar unul dintre cele trei spaţii – alături de Palatul Guénégaud, tot la Paris, şi de Castelul Chambord, pe valea Loirei – care adăpostesc colecţiile Fundaţiei „Casa Vînătorii şi a Naturii“, instituţie fondată în 1964 de către François şi Jacqueline Sommer.