AUTORI ROMÂNI LA EDITURI STRĂINE. Altfel despre relaţiile culturale româno-italiene

Autor: Raffaella PADALINO | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

AUTORI ROMÂNI LA EDITURI STRĂINE. Altfel despre relaţiile culturale româno-italiene

Volumul semnat de Monica Joiţa, actualmente director interimar al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, reprezintă o contribuţie originală la istoria relaţiilor culturale între România şi Italia din prima jumătate a secolului XX.

Primul volum din Relazioni culturali italo-romene (1927-1956). Documenti diplomatici italiani (Relaţii culturale italo-române (1927-1956). Documente diplomatice italiene), apărut în excepţionale condiţii la Editura Clusium, cuprinde numeroase documente care văd lumina tiparului pentru prima dată (procese-verbale, rapoarte, telegrame, scrisori ale unor responsabili din diferite ministere etc.) şi care permit reconstruirea etapelor juridice şi legislative care, în perioada 1927-1956, au condus la înfiinţarea institutelor de cultură şi a şcolilor italiene în străinătate, la crearea lectoratelor şi, în consecinţă, a primelor catedre de limbă şi literatură română în Italia.

Monica JOIŢA

Relazioni culturali italo-romene

(1927-1956). Documenti

diplomatici italiani (Relaţii culturale

italo-române (1927-1956)

Editura Clusium, Cluj, 2008, 280 p.

Consistentul corp de documente provine din arhiva Ministerului italian al Afacerilor Externe (Archivio Storico Diplomatico – ASDMAE) unde, aşa cum afirmă autoarea însăşi, cercetătorul interesat de raporturile diplomatice, de deciziile guvernului român pe scena internaţională, de istoria şi diplomaţia română modernă în general, poate găsi o inestimabilă sursă de informaţii.

Documentele au fost cercetate de autoare în perioada 1 octombrie 2002-1 august 2004, cînd a beneficiat de o bursă „Vasile Pîrvan“ în scopul realizării proiectului de cercetare cu tema Diplomaţia culturală româno-italiană. Permanenţe şi perspective. Demersurile autoarei au reprezentat o minuţioasă cercetare în ASDMAE, cu intenţia de a reconstrui îndelungatul parcurs al dialogului cultural între „două naţiuni alăturate dintotdeauna prin limbă şi tradiţie“, după cum scrie în „Prefaţa“ volumului prof. Alberto Castaldini, actualul director al Institutului Italian de Cultură din Bucureşti, cu atît mai mult cu cît astăzi raporturile dintre România şi Italia trebuie să fie cît mai eficiente.

Volumul conţine peste 200 de documente inedite, grupate în şapte capitole, în funcţie de subiectul abordat: „I. Prima reformă a Institutelor de Cultură Italiană în străinătate“; „II. Şcoli italiene în străinătate“; „III. Institutul de Cultură Italiană din Bucureşti“; „IV. Catedra de limbă şi literatură română de la Universitatea din Roma“; „V. Activitatea profesorului Claudiu Isopescu în perioada 1939-1942“; „VI. Activitatea profesorului Claudiu Isopescu în perioada 1951-1954“; „VII. Cîteva date despre perioada 1940-1956“.

Volumul conţine o „Anexă“ referitoare la reforma Institutelor Italiene de Cultură în străinătate (1990), cu reproducerea textului legii nr. 401 din 22 decembrie 1990 privind ultima iniţiativă legislativă a Guvernului italian în materie.

„Introducerea“ semnată de autoare clarifică pentru cititor iniţiativele şi eforturile unor importante personalităţi din România şi Italia, care stau în spatele etapelor fundamentale din acel intens dialog care a condus treptat la consolidarea raporturilor bilaterale, precum şi la înfiinţarea unor importante centre culturale şi instituţii reprezentative ale celor două ţări.

Capitolul I furnizează elemente pentru reconstrucţia acelui parcurs de care aminteam mai sus. După menţionarea legii nr. 2179 din 19 decembrie 1926, referitoare la „înfiinţarea şi caracteristicile generale ale institutelor de cultură italiană în străinătate“, este prezentat decretul din 1936 privind regulamentul acestor institute. Din lectura articolelor de lege se pot deduce caracterul şi scopul înfiinţării, organizarea şi atribuţiile lor, condiţiile de numire a conducerii, activi-tatea acestora, printre care: cursurile de limba şi cultura italiană, manifestări în diferite domenii, promovarea schimburilor culturale.

Alături de textul decretului, autoarea reproduce în primul capitol al volumului corespondenţa dintre Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Finanţelor pe tema oportunităţii de a conferi institutelor de cultură italiană în străinătate personalitate juridică, precum şi interesante documente privind funcţionarea acestora (documentele 10 şi 11), în care Ministerul de Externe îşi arogă înfiinţarea – cu o excepţie – „a tuturor institutelor de cultură italiană existente şi funcţionale la ora actuală“, după o perioadă în care această iniţiativă aparţinuse unor instituţii din domeniul public sau privat. O notă din 2 august 1936 reproduce acordul definitiv al ministrului italian al Educaţiei naţionale privind acordarea de personalitate juridică institutelor de cultură italiană în străinătate.

Pe aceeaşi temă, în „Anexa“ volumului este reprodusă legea nr. 401 din 22 decembrie 1990 privind reforma acestor institute, menită să definească mai clar rolul diferitelor ministere în acordurile de schimburi şi colaborare culturală dintre Italia şi alte ţări (art. 3), precum şi atribuţiile şi dotările materiale ale institutelor în cauză (art. 71 şi art. 10).

În capitolul al II-lea este reprodus „Textul unic al normelor legislative privind şcolile italiene din străinătate“, publicat în Gazeta oficială nr. 157 din 6 iulie 1940, în care se reglementau programele şi funcţionarea şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi cultură (între care şi institutele de cultură italiană în străinătate), precum şi modalităţile de selecţie a profesorilor şi de retribuire a personalului.

Cu seria de documente de la nr. 14 la nr. 81, care acoperă perioada februarie 1927-august 1934, capitolul al III-lea acoperă, în schimb, etapele principale ale înfiinţării Institutului de Cultură Italiană de la Bucureşti. Prin intermediul unei bogate selecţii de documente, între care şi o importantă corespondenţă între diferite ministere, pe de o parte, Legaţia Italiei la Bucureşti, pe de alta, şi profesorul Ramiro Ortiz, viitorul director al Institutului, ni se oferă posibilitatea de a parcurge momentele de gestaţie şi creare a acestei importante instituţii care, şi în zilele noastre – ca de altfel toate centrele propulsoare de iniţiative şi activităţi de cooperare culturală –, îndeplineşte un rol „de o importanţă primordială şi are înaintea sa o fructuoasă perspectivă de creştere şi dezvoltare a relaţiilor culturale între cele două naţiuni“, după cum afirmă în „Prefaţă“ actualul său director, prof. Alberto Castaldini.

Dintr-un document datat 20 iunie 1932 se desprinde intenţia Ministerului italian al Afacerilor Externe de a înfiinţa un Institut de Cultură Italiană la Bucureşti; încă din acest document este menţionat numele lui Ramiro Ortiz, ca posibil director, şi al lui Giandomenico Serra, profesor la Universitatea din Cluj, ca director-adjunct. Ministerul în cauză considera potrivit ca acesta din urmă să facă parte din conducerea Institutului „în calitatea sa de profesor de literatură italiană într-unul dintre cele mai importante centre culturale ale României“. În scrisoarea prin care mulţumeşte ministerului pentru această propunere, Ramiro Ortiz îşi declară acordul şi satisfacţia pentru alegerea colegului Serra, care urma să îl secondeze.

Important pentru informaţiile sale este şi documentul 21 din 30 septembrie 1932, care dă seama despre activitatea Institutului în anul academic 1932-1933. Erau prevăzute, afirmă Ortiz, cicluri de conferinţe susţinute de personalităţi italiene şi româneşti, publicarea anuală a unui volum care să adune studii şi monografii pe teme italiene, diverse activităţi de promovare culturală.

Printre propunerile lui Ortiz se numără şi aceea de „a face cunoscute românilor cel puţin acele lucrări care se vor tipări în cinstea aniversării a două decenii de la revoluţia fascistă, ilustrînd realizările regimului în diferite domenii“. Prin adresa cu numărul 22 în volum, ministerul comunică aprobarea proiectului profesorului Ortiz şi subliniază că „un volum dedicat aniversării şi realizărilor regimului în varii domenii politice, sociale şi culturale poate constitui o publicaţie de un interes deosebit, care poate fi un deschizător de drumuri pentru o serie de publicaţii proprii ale Institutului“.

Este limpede că eforturile Guvernului italian – chiar dacă motivate de raţiuni de propagandă politică – sînt demne de subliniat, mai ales în contextul aşa-numitei „ofensive culturale italiene în România“, care avea ca obiective principale, cum aminteşte autoarea în „Introducere“, „promovarea limbii italiene (în special prin activitatea cursurilor şi seminariilor universitare şi prin crearea unui Institut de Cultură la Bucureşti) şi păstrarea identităţii lingvistice şi culturale a cetăţenilor şi a comunităţilor de italieni“.

Subliniem încă o dată importanţa corespondenţei între Ministerul italian de Externe şi Legaţia Italiană la Bucureşti, dedicată organizării unei serii de conferinţe şi dezbateri – un rezumat al acestora se află în documentul 46 – cu ocazia inaugurării în Capitala României a Institutului Italian, de care Ramiro Ortiz s-a ocupat cu acribie, întrucît, aşa cum mărturisea el însuşi, era una dintre chestiunile care îi erau cele mai apropiate.

Preţioasele documente publicate în acest volum îi descoperă, aşadar, pe mulţi dintre protagoniştii densei reţele de schimburi politice şi culturale între Italia şi România de la începutul secolului trecut. Alături de profesorul Ramiro Ortiz, se disting numele lui Giulio Bertoni, profesor la Universitatea din Roma, invitat să susţină o conferinţă cu ocazia inaugurării Institutului Italian de la Bucureşti „nu numai în calitatea sa de profesor de filologie romanică, care s-a ocupat de limba română în multe dintre cursurile sale, dar [...] şi pentru că s-a ocupat de literatura română modernă, prin studii şi conferinţe despre Nicolae Iorga şi limbajul lui Caragiale“, al profesorului Ettore Romagnoli, „ilustră personalitate a Italiei şi eminent reprezentant al clasicismului greco-latin“ (p. 116), invitat să inaugureze Institutul cu o conferinţă despre Virgiliu, sau cel al lui Giovanni Gentile care, „în afara specializării sale în filozofia contemporană, ar putea conferenţia despre reforma în învăţămînt, subiect de mare actualitate în România“. Mai amintim, printre alţi numeroşi erudiţi şi specialişti în diferite cîmpuri ale cunoaşterii, pe profesorul Gaetano Fichera de la Universitatea din Pavia, faimos pentru studiile sale asupra cancerului, şi pe profesorul Gioacchino Volpe, invitat să ţină lecţii de istorie.

În discursul său din 2 aprilie 1933 (documentul 52), Ramiro Ortiz amintea de iniţiativa lui Nicolae Iorga privind înfiinţarea Şcolii Române de la Roma, considerînd că inaugurarea Institutului de Cultură Italiană în capitala României reprezenta „un necesar şi modest contraschimb al bine-venitului dar pe care, din iniţiativa profesorului Iorga, naţiunea română a vrut să îl facă Romei“.

Ca o mărturie a interesului din ce în ce mai viu pentru Italia şi cultura italiană, care îi anima în acei ani pe români, rămîne atenţia pe care Bucureştiul a manifestat-o în atîtea ocazii pentru „viaţa intelectuală, morală şi ştiinţifică a poporului italian“. Obiectivele Institutului Italian de Cultură, amintea Ramiro Ortiz, constau în „a face mai bine cunoscute în România progresele realizate de România în toate domeniile, dar şi în a contribui, promovînd relaţiile culturale între cele două ţări, în a face mai bine cunoscută România italienilor“.

Discursul profesorului Ortiz punea accentul şi pe interesul italienilor în a-i cunoaşte pe români. Astfel, mărturii ale acestui interes sînt reprezentate, în primele decenii ale secolului trecut, de lucrări importante, precum Grammatica rumena (1923) şi impunătoarea Antologia rumena (1925) de Carlo Tagliavini, de traduceri din literatura română, în primul rînd din nuvelele lui Caragiale şi Sadoveanu, alături de apariţia numeroaselor articole în revistele din Italia. În acelaşi timp, în România se înmulţeau „în fiecare zi traducerile din literatura italiană, în primul rînd datorită eforturilor importantei edituri Cultura Naţională“.

Discursul ministrului plenipotenţiar Barbu Constantinescu (documentul 53) sau un editorial al cotidianului independent Curentul (documentul 553) ne dau o idee despre climatul care a făcut posibilă crearea Institutului Italian de Cultură la Bucureşti, care îşi propunea să fie „încă o verigă în plus în legăturile intelectuale şi prietenia dintre cele două ţări“.

Un deosebit interes pentru istoria raporturilor culturale italo-române îl prezintă şi documentaţia referitoare la crearea Catedrei de limba şi literatura română la Universitatea din Roma, grupată de Monica Joiţa în capitolul al IV-lea din volum.

Sîntem în 1936, anul în care este aprobată Convenţia italo-română referitoare la numirea profesorului Claudiu Isopescu la conducerea noii catedre. Şi acest capitol este alcătuit dintr-o bogată colecţie de corespondenţă diplomatică, purtată în perioada iunie 1936 – octombrie 1941, între Ministerul Educaţiei Naţionale de la Roma, Ministerul Afacerilor Externe şi Legaţia României la Roma. Recunoaşterea Catedrei de limba română de la Roma s-a făcut printr-un acord bilateral cu valoare juridică. Conform informaţiilor din textul acestuia, profesorul Isopescu – care ţinea încă din 1926 un curs de limba şi literatura română la Universitatea din Roma – a fost numit profesor titular la 29 octombrie 1936.

Despre activitatea profesorului Isopescu vorbesc capitolele V şi VI, care refac în linii mari cîteva etape fundamentale din parcursul său academic: prima, de la 1939 la 1942 şi apoi, după un concediu excepţional pe motive medicale, o a doua etapă, de la 1951 la 1954, cînd Isopescu pleacă la Paris pentru a-şi rezolva problemele de sănătate.

Programa cursurilor din anul universitar 1952-1953, pe care profesorul o expedia, împreună cu bibliografia cursurilor, la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Roma, care îi cerea referinţe despre activitatea depusă, reprezintă o mărturie a reluării activităţii sale după 1952.

Claudiu Isopescu, „o personalitate controversată (şi uneori vehement contestată) atît în ţara de origine, cît şi în ţara de reşedinţă“ (documentele 155 şi 156), afirmată în perioada fascismului, a fost practic constrîns, în urma colaborării sale cu dreapta italiană, „la un exil în Italia, cu consecinţa ştergerii sale din memoria culturală a românilor“ (cf. Otilia Ştefania Pop Damian, „Nuove testimonianze su Claudiu Isopescu (1894-1956) e la fondazione della cattedra di lingua e letteratura romena all’Università La Sapienza di Roma“, în Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, VI-VII, 2004-2005).

Indiferent însă de circumstanţe, Claudiu Isopescu a avut o importantă şi entuziastă contribuţie la promovarea limbii române în Italia. O mărturie preţioasă în acest sens sînt şi tezele de licenţă pe teme de literatură română discutate, elaborate de studenţi ai Facultăţii de Litere de la Universitatea din Roma, precum şi numeroasele studii publicate de Isopescu pe subiecte de limba şi literatura română, dintre care unele fac parte din materialele publicate de Monica Joiţa (a se vedea, de exemplu, p. 179-183). În aceeaşi categorie intră şi articolele scrise în onoarea profesorului român, a ferventei sale activităţi şi a iniţiativelor sale, caracterizate de un „entuziasm dezinteresat“, cum o dovedeşte şi articolul Grandi latini: Claudio Isopescu, apărut în cotidianul L’Eco di Bergamo din 22 iunie 1940.

Paginile dedicate lui Claudiu Isopescu şi activităţii sale oferă şi informaţii importante privind Acordul cultural româno-italian semnat la 8 aprilie 1943 la Bucureşti (cf. documentele 204, 205 şi 206 din capitolul al VII-lea), în care este exprimat un interes special pentru „comunităţile din Albania şi din Istria care vorbesc un dialect român“ (cf. „Introducere“), pentru care se solicită Guvernului italian introducerea unui articol separat.

În concluzie, autoarea – care, din cîte ştim, are în lucru volumele succesive pe aceeaşi temă – merită felicitări pentru cercetarea sa de înaltă ţinută ştiinţifică şi de mare interes pentru istoria relaţiilor culturale între Italia şi România. De asemenea, lucrarea semnată de Monica Joiţa furnizează şi instrumente extrem de utile pentru a înţelege mai bine rolul fundamental pe care institutele de cultură ale celor două ţări l-au avut – şi continuă să o facă şi în prezent – în calitatea lor de mediatori culturali.affaella PADALINO, profesor la Universitatea din Catania

Recomanda articolul prin: