OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi de ce nu la noi? „Dacă cineva îşi va lua vreodată munca terţiară de a recompune istoria traducerii, publicării şi receptării lui Eliade în România postdecembristă ar putea vedea cum a domnit deseori, cu puteri discreţionare, confuzia“ (p. 142).

Analiza îmbracă dintru început forme caracteristice pamfletului: „Needitat competent, absent din Universitate cu tot cu disciplina, Eliade a părut în toţi aceşti ani, în două decenii, un autor bun pentru orice editor şi pentru toate editurile. Inflaţia de contribuţiuni exegetice a galopat şi ea, aşa încît toată lumea a scris şi vorbit despre, confirmînd că românul cult se pricepe nu doar la celelalte sporturi naţionale, ci şi la oina implicită a unui encicloped eclectic căruia i-a reuşit postum performanţa de a reuni cele mai multe perechi de contrarii: de formare, de pricepere, de gust“.

Îndreptate în toate direcţiile, căci toată lumea editorială a părut dispusă să se înfrupte aleatoriu din continentul scripturistic eliadesc, criticile iau, totuşi, mi se pare, două orientări majore. Una este către principala editură din România care a părut să asume datoria de a-l edita pe Mircea Eliade: Humanitas. Eugen Ciurtin atacă frontal, chiar dacă fără a numi expres adresantul: „Cînd o ediţie – nu critică, nici ştiinţifică, nici completă, şi nici măcar una care să-şi dezvăluie din capul locului principiul şi planul – se opreşte la 1928, cînd Eliade pleacă în India la 21 de ani, te întrebi cît de adolescentă e totuşi cultura care l-a produs, lansat, susţinut şi chiar, foarte parţial, ce-i drept, format“ (p. 143). Este clar însă că, dacă voia să fie nu doar ascuţit, ci şi la obiect, Ciurtin s-ar fi cuvenit să nu generalizeze atît de repede pe seama întregii noastre culturi. Nu toată lumea, ci doar cineva anume deţinea drepturile de editare ale lui Eliade în română, aşa că... Trimiterea se face, vădit, la opinteala ezitantă ajunsă, cătinel-cătinel, în 2008, la publicistica anului 1928 din volumul de „scrieri de tinereţe“ Virilitate şi asceză. Cinci ani despart această apariţie de cea care i-a precedat în serie (Itinerariu spiritual. Scrieri de tinereţe, 1927). Ambele sînt rodul trudei – cam nesistematice şi rapsodice, în pofida vechimii şi consecvenţei în materie de zel eliadesc a istoricului literar – lui Mircea Handoca. Ambele adună şi sistematizează o parte – înţeleg acum – din scrisul adolescentului şi tînărului Eliade. Dacă am priceput bine ce se spune prin mediile intelectuale, pentru această parte a operei, drepturile de autor le deţine nepotul autorului, profesorul universitar Sorin Alexandrescu. Ritmul rar al apariţiei volumelor nu poate însemna decît o pierdere de interes a editurii, harnice în privinţa altor restituiri (Cioran, Noica), sau o diminuare a resurselor financiare. Dar la mijloc pot fi şi cauzele ce ne rămîn necunoscute ale unui contract.

 

Eugen Ciurtin contrapune acestui stil, socotit cam leneş, haotic şi diletant (abordarea Humanitas – Handoca), o reuşită: „A trebuit să vină un cercetător german, Hannelore Müller – din nou un străin […] – ca să descopere la Bucureşti, în ziarele interbelice, «noi», şi multe, articole de atunci pe care nimeni [subl. E.C.] nu le consultase şi încadrase în operă şi exegeză vreodată“ (p. 143-144).

Tocmai aportul istorico-literar şi bio-bibliografic al lui Handoca este vizat, iarăşi direct, în al doilea rînd. Oricît ar părea de ingrat faptul de a critica tocmai cele două eforturi – instituţional şi personal – cel mai vizibil angajate în recuperarea românească a lui Eliade, el survine ca urmare a unei mari pasiuni şi a unei bune cunoaşteri a operei savantului. „… Eliade, în calitatea sa de autor savant, îşi are opera, iar noi nu o cunoaştem, nu o putem parcurge decît fragmentar şi superficial“.

 

În condiţiile în care nici o bibliotecă din ţară nu are integralitatea operei tipărite a lui Eliade, carenţele sînt mult mai grave decît numai atît, fiind vizibile la nivelul întregii noastre culturi. Ceea ce este cu adevărat grav, continuă Ciurtin, este că „… nu e vorba numai de editarea lui Eliade, ci şi de Culianu şi de oricare studii relevante de istorie a religiilor“ (p. 145). Desigur, se poate replica amintindu-se inexistenţa în ţara noastră, pînă de curînd, a vreunei instituţii profilate pe studiul istoriei religiilor, mai cu seamă că, pînă în 1989, un asemenea interes era condamnat din start la cenzurare şi suspiciune într-o ţară atee, satelită a Moscovei materialist-dialectice şi istorice. Cînd, în fine, o asemenea structură instituţională s-a format, tocmai prin eforturile reunite ale lui E. Ciurtin, A. Oişteanu, Mihaela Timuş şi ale decidenţilor Universităţii din Bucureşti, un nucleu de cercetători excelent pregătiţi şi febril angajaţi în activitatea de explorare ştiinţifică s-a închegat. Este vorba, însă, totuşi, de o istorie de suprafaţă mult prea scurtă pentru a produce efecte titanice de felul unei ediţii integrale Mircea Eliade. Pentru a o realiza, nu este nevoie numai de devotament şi cunoaştere foarte specializată în mai multe direcţii – în primul rînd, filologice, dar şi referitoare la o serie de discipline savante –, ci şi de resurse financiare, de demersuri internaţionale pentru obţinere de manuscrise, acces la arhive etc.

 

Critica superficialităţii intelectuale româneşti actuale nu întîrzie, lărgind cercul celor supuşi tirurilor la o categorie întreagă de profesionişti: „Nu se poate ignora gustul slab, anemic pentru munca metodică, exhaustivă şi lipsită – demonstrabil, pe fapte – de trauma provincialităţii“ (p. 145).