OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

96 p.). S-ar fi zis că, după contrazicerea legendarei zgîrcenii la vorbă a gînditorului de la mansardă, prin apariţia abundentelor notaţii – publicate postum – din Caiete nu mai pot surveni schimbări în receptarea acestui autor atît de conturat în atitudinile lui. Şi totuşi, Despre Franţa are surprize pentru cititorul cît de cît introdus în tainele biografiei civic-intelectuale a lui Cioran.

 

După cum precizează Alain Paruit, textul a fost scris în Hexagon, în plin război. Cu creionul, autorul a notat, la sfîrşitul manuscrisului său inedit, anul 1941. Au trecut abia cinci ani de la apariţia Schimbării la faţă a României (1936), în care tînărul de numai 24 de ani se declara un entuziast al viselor imperialiste, un partizan al soluţiilor totalitare şi îi admira – simultan – pe Hitler şi pe Stalin. Nici acum reflecţia de tip fichtean şi spenglerian nu l-a părăsit încă, de vreme ce, stabilit în capitala de pe Sena, găseşte că o reflecţie referitoare la „ideea franceză“ ar fi un subiect potrivit pentru noul lui început. S-au produs însă, între timp, cîteva schimbări de context şi au survenit şi unele decantări de natură personală. În România, Garda de Fier a fost decapitată, ajungînd să fie înlocuită cu dictatura militaristă şi nu mai puţin orientată către extremismul de dreapta al mareşalului Ion Antonescu. Pe plan european, situaţia de neagresiune dintre Hitler şi Stalin – parafată în august 1939, prin Pactul Ribbentrop-Molotov –, al cărei spirit se regăsea, într-un anume sens, profeţit de Schimbarea la faţă a României, lăsa loc competiţiei între cele două mari puteri agresive. La 22 iunie 1941, Germania hitleristă invada partea Poloniei ajunsă sub stăpînire sovietică şi, în aceeaşi zi, armata română trecea Prutul în Basarabia, inaugurîndu-şi ofensiva recuperatoare contra colosului condus de Stalin. Evenimentele diplomatice şi militare tranşate astfel nu îi mai lăsau lui Cioran loc de iluzii şi el trebuia să decidă pentru sine însuşi cu care dintre cei doi dictatori merită să ţină.

 

Numai că, între timp, cel de-al Doilea Război Mondial se declanşase şi, după împărţirea Poloniei (septembrie 1939), în cei doi ani de „linişte“ între coloşii înarmaţi, fiecare dintre aceştia şi-a adjudecat în subordine mai multe ţări. Franţa a pierdut destul de repede confruntarea cu Germania nazistă (10 mai-25 iunie 1940). Nu se ştie precis cînd anume, în cursul anului 1941, şi-a aşternut Cioran reflecţiile despre noua lui patrie pe hîrtie. În orice caz, Alexandra Laignel-Lavastine atrage atenţia că, în Jurnalul portughez, Mircea Eliade notează abia în 22 septembrie 1942 că Picki Pogoneanu: „... vine acum de la Paris, unde a stat două luni şi l-a văzut zilnic pe Cioran. Îmi spune că Emil Cioran a învăţat englezeşte, scrie o carte despre Franţa (s.m.)“ (ediţia românească, vol. I, p. 137). Este vorba, deci, ori despre o eroare de datare, ori despre un proces de creaţie întins pe o perioadă mai lungă de timp, care, în toamna lui 1942, nu se încheiase încă. Oricum, textul a fost scris, cu siguranţă, sub ocupaţia germană a Franţei. Împreună cu lecţiile de engleză, tema pare să semnaleze o reorientare a interesului către tabăra politico-militară opusă, a Aliaţilor. Dar turnura rămîne ambiguă la începuturi, căci prietena momentană a lui Cioran este... de origine germană, după cum menţionează, mai departe, Eliade, iar colaborarea lui la revista nu tocmai antigermană, Comoedia – notificată de Lavastine –, confirmă atitudinea oscilantă a autorului în acel moment. Aceeaşi exegetă acordă un subcapitol de circa patru pagini textului rămas în manuscris românesc, pe marginea căruia, într-o notă scrisă pe o foaie volantă, un pic mai tîrziu, Cioran punea o apostilă rezervată: „Concepţii false, consideraţii eronate. Totul trebuie refăcut dintr-un alt punct de vedere. Fructul unei melancolii insuficient stăpînite“.

 

Editoarea L.T. – probabil Laurence Tacou, fiica lui Constantin Tacou şi moştenitoarea editurii –, este de părere că: „Despre Franţa este... un tulburător text profetic, de o actualitate arzătoare, care descrie în detaliile cele mai precise simptomele unei morţi anunţate, cea a civilizaţiei noastre occidentale“. Sîntem departe de diagnosticul Alexandrei Laignel-Lavastine, care făcea arheologia textului, observîndu-i antecedentele bucureştene (articolele „Fragmente de Cartier Latin“, din 1938, şi „Parisul provincial“, din 1940), care nota tenta sa spengleriană şi observa revenirea diagnosticului din 1941, într-un fragment de interviu cu Sylvie Jadeau, din 1990.