După ce, de foarte puțin timp, Pavel Chihaia și-a publicat Opera omnia în
zece volume, o carte nouă iese la iveală de sub pana istoricului aproape
nonagenar. De astă dată, cel care scrie nu este nici prozatorul, nici
istoricul, ci, mai curînd, memorialistul. Aflat pe un pisc al propriei vieți,
autorul privește nostalgic și neconsolat în urmă, la anii tinereții, evocînd
mlădițele artistice ale anilor de studii și ale primilor pași în societate,
cînd România se preschimba ca peste noapte, într-o temniță întunecată. Despre
prietenii artiști și înfăptuirile lor (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011, 200
p.) scoate din uitare nume cunoscute, altele necunoscute, precum și o serie de
lucrări de grafică în posesia cărora Pavel Chihaia pare că se află, chiar dacă
viața l-a dus departe de ținutul constănțean unde s-a născut sau de Bucureștiul
tinereții și al maturității lui artistice și savante.
Carte interesînd, în principiu, prin portretele literare pe care le oferă,
prin figurile plasticienilor evocați și prin ilustrația abundentă și valoroasă,
noua apariție din palmaresul neobositului polihistor evocă, de fapt, un timp al
preschimbării plăpîndei redemocratizări și liberalizări de după capitularea
Germaniei și încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în dictatură de
extremă stîngă, înfeudată profund Kremlinului și lui Stalin.
Poate și datorită contrastului între evocările chipurilor solare răsărite
din trecut și anotimpul auster și sumbru în care se petreceau evoluțiile avute
în vedere, acest poem de elevație sufletească pe care Pavel Chihaia îl
construiește urmînd, parcă, o estetică a clasicității greco-latine
(portretistica plutarhiană sau tratatele antice despre virtuți), încă din
primele rînduri cei patru prieteni de suflet apar precum clasicul patrulater mușchetăresc:
„Din bunii mei prieteni, ale căror desene le reproduc …, trei mi-au fost colegi
în clasa a VII-a a liceului «Mircea cel Bătrîn» din Constanța, iar al patrulea
frecventa un liceu din București“. Alături de ei însă, pe parcursul cărții apar
și alții, uluitori prin disponibilitatea lor plurală ce exprimă o sete de
expresie și o aspirație artistică nefixată într-un singur loc. Ștefan
Remencoff, Stere Popescu și autorul însuși desenau fără a face din asta vocația
lor de căpetenie. „Eram preocupat de literatură și filozofie, Ștefan Remencoff
a devenit un prețuit compozitor muzical în Bulgaria, iar Stere Popescu a
căpătat o deosebită notorietate ca dansator, poet, actor.“ Dar, alături de aceștia,
cartea mai conține referiri și cu privire la Șerfi Șerbănescu („unul din marii
moderniști români“, și Iulian Gheorghiu („asistent al profesorului Camil Ressu,
de la Institutul de Istoria Artei din București“). Alături de toți cei menționați
deja, în chip oarecum neașteptat, apare și poetul Constant Tonegaru în chip de…
desenator. Ion Vlad și Dumitru Demu – „considerați cei mai îndrăzneți sculptori
ai generației“ –, Ion Frunzetti, caricaturist, aici, Eugen Drăguțescu
(„profesor de desen la Academia de Arte Frumoase din Roma, apoi profesor de
artă contemporană la Institutul Enciclopedic din Treccani“), George Tomaziu
(stabilit, după ani de temniță comunistă, la Londra și la Köln), Constantin Piliuță
și Radu Maier.
Șirul, destul de lung, al evocărilor prilejuiește un regal artistic pentru
că, dincolo de amintiri sau de momentele de receptare critică, de recuperarea
unor eseuri proprii de tinerețe, pe teme de istoria artei, acestea izbutesc să țeasă
o pînză afectivă structurată și vibrantă. Paginile conțin din abundență
portrete: ale lui Pavel Chihaia, multe dintre ele făcute într-o clipă densă,
încapsulată în propria-i rotunjime, din trecutul interbelic sau din perioada
imediat după conflagrație; dar și autoportrete, schițe încrucișate ale
prietenilor, daruri păstrate cu dragoste și împărtășite, acum, și altora.
Tentativa este îndrăzneață și, păstrînd proporțiile, are ceva din strădania
lui Giorgio Vasari de a înregistra viețile și opera artiștilor vremii lui. Nu
sînt mulți istorici și romancieri români care să fi adus o asemenea ofrandă
prieteniei, la zeci de ani după efervescența spontană și imprevizibilă a
acesteia, după ce protagoniștii au fost împrăștiați în patru vînturi. Dar,
dincolo de ceea ce se vede în imediat, cartea cu conținut memorialistic și cu
ilustrație demnă de un album de artă pe care o publică acum Pavel Chihaia
reprezintă explorarea potențialului artistic tineresc al unei epoci de răscruce
din istoria noastră, și, nu în ultimul rînd, al unui topos. Locul privilegiat
din amintirea scribului este aureolata prezență citadină de la malul Mării
Negre: „Una din intențiile cu care am făcut cunoscute aceste interesante –
îndrăznesc să cred – începuturi a fost și punerea în lumină a idealurilor din
Constanța anilor ’40, care merită a fi subliniate“. Vitalitatea exuberantă a
locului, exprimată în oameni, reușește, în perspectiva timpului, pare să spună
Pavel Chihaia, să depășească împrejurările constrîngătoare și apăsătoare ale
istoriei care i-a împrăștiat în cele patru vînturi pe băieții talentați de
odinioară; nu fără a-și presăra calea cu fapte culturale memorabile din sfera
scrisului, a muzicii, a plasticii și a dansului.
Astăzi, cînd școala românească este amintită de la cele mai înalte tribune
mai mult pentru a fi hulită și minimalizată de cei în grija cărora se află, o
carte precum Despre prietenii artiști și înfăptuirile lor relansează speranța
în virtuțile naturale demne să fie descoperite și cultivate acolo unde se învață,
dincolo de litera manualului și de împrejurările momentane neprielnice.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters