OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În ce mă priveşte, sînt gata oricînd să citesc volume venind dinspre acest mod pasional şi pasionant de a pune în operă segmentele de trecut selecţionate de autori şi nu mă deranjează împrumutarea acestei tehnici din recuzita romancierilor senzaţionalişti. Istoria, ea însăşi, nu este lipsită deloc de senzaţional, ceea ce este suficient pentru a legitima tentativa istoricului de a da relief faptelor. Desigur însă că momentele-cheie din trecut sînt doar vîrfurile unor procese istorice de amploarea şi mărimea unor aisberguri, iar pentru a fi sigur că descifrezi corect resorturile multicauzale nu strică nişte plonjări mai adînci în profunzimile de gheaţă ale trecutului ascuns de banchizele unui stadiu de cunoaştere încremenit pentru o clipă.

 

M-am gîndit la toate acestea provocat de apariţia recentă a unei noi cărţi semnate de fosta mea colegă, Lavinia Betea. Coordonînd o echipă formată din Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu, ea publică, de astă dată, o selecţie de mărturii şi documente referitoare la 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu (Editura Polirom, Iaşi, 2009, Colecţia „Istorii subterane“, coordonată de Stelian Tănase, 280 p.). Pornit de la o idee urmărită cu mijloacele şi imboldul jurnalistic al Jurnalului naţional, dosarul acesta s-a dezvoltat ajungînd o carte de sine stătătoare şi înglobînd noi aporturi. În cuprinsul cărţii survin, astfel, surse edite, dar şi inedite, desprinse din arhive, din presa zilei, ca şi din memoria benzilor magnetice sau a reportofoanelor digitale. Patru decenii de distanţare faţă de momentul istoric evocat – dintre care ultimele două au marcat respingerea violentă a figurii lui Ceauşescu din panteonul politic naţional – sînt, probabil, suficiente pentru a încerca o primă judecare istorică a faptelor. Versiunea verdictului autorilor apare, oarecum provocator, deşi pe jumătate viclean, în chiar titlul volumului, ziua cînd Ceauşescu a ieşit în balconul CC al PCR, la microfon, pentru a înfiera invadarea Cehoslovaciei de către trupele statelor înfrăţite întru satelizarea Moscovei, fiind socotită „apoteoza“ dictatorului. De fapt, parcurgerea paginilor contrazice prima impresie, întîi pentru că identificarea acelei zile de vară drept o apoteoză s-a făcut ulterior, după ce evenimentele mai recente au demonstrat tuturor celor care erau capabili să o vadă că ultimul lider comunist al României nu a mai fost vreodată capabil de o joncţiune la fel de importantă cu ethosul popular. Pe de altă parte, deşi opoziţia faţă de sovietici a continuat, culminaţia ei fiind înregistrată, probabil, în 1985, cu prilejul vizitei – nefructuoase – a lui Mihail Gorbaciov la Bucureşti, datorită cursului reformist al lucrurilor pe care l-a luat, în anii ’80, istoria URSS, consecvenţa aşa-zicînd antisovietică a dictatorului român şi-a pierdut cu totul aura glorioasă. Din 1971 încoace, ea nu a mai avut un caracter patriotic şi nici sensul unei opoziţii în numele unui reformism, fie el şi comunist (precum cel al „Primăverii de la Praga“), ci o adoptare progresivă, însă neabătută, a modelului asiatic al dictaturilor personale de inspiraţie vietnamezo-chineză (Ho Şi Min – Mao).

 

Anul 1968 a fost însă, aşa cum remarcă autorii, un an de răscruce şi din alte puncte de vedere, relevante pentru cursul politicii interne. Reorganizarea administrativă a teritoriului în judeţe, înfiinţarea comitetelor de direcţie ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat – interpretată drept lărgire a democraţiei –, legea împotriva cîştigurilor ilicite, demascarea (iute îngheţată) a represiunilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, recompensarea materială şi simbolică a elitelor intelectuale erau măsuri de natură internă care depăşeau, la prima vedere, stadiul simplelor speranţe, modificînd efectiv percepţia realităţii imediate, chiar şi la nivel individual, în sensul speranţei de mai bine. În acelaşi timp, printr-o dinamică rapidă şi inteligentă, diplomaţia românească a anului 1968 se distanţa de URSS şi se apropia de Praga reformistă, de Occident – de Gaulle şi Nixon – şi de China, stabilind o mobilitate şi o agilitate în politica externă a ţării care făcea, la acea oră, din România, un centru de interes cu adevărat competitiv (altfel decît Iugoslavia).