OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles (Paris, Éditions Classiques Garnier, 2010, 416 p.), Corin Braga nici nu reduce totul la o singură cauză. Nu totul se explică, în configurarea imaginarului occidental modern, prin cenzurarea ebuliţiei medievale de către Biserică. Autorul vorbeşte despre o castrare triplă, pe lîngă teologia creştină, vinovaţi pentru această îngustare de registre fiind şi raţionalismul cartezian, şi empirismul englez (vezi p. 18).
Dacă este adevărat că doctrina lui Descartes a avut consecinţe atît de însemnate şi de ample, în timp şi spaţiu (deşi au existat ezitări în asumarea ei, cum s-a petrecut cu Voetius la Utrecht, condamnat de rector pentru că răspîndea învăţăturile maestrului francez în epocă), şi dacă şi Locke, Berkeley şi Hume au avut un impact atît de mare începînd cu sec. al XVIII-lea, nu trebuie uitat că tot în aceeaşi perioadă curentele cunoaşterii ezoterice şi oculte, societăţile şi organizaţiile secrete (rozincrucienii, francmasonii ş.a.) se afirmau discret, dar impetuos, iar alchimiştii făceau noi paşi în cunoaşterea lor specifică din care urma să se decanteze treptat, printre altele, chimia modernă. Sînt toate acestea manifestările unei restrîngeri a capacităţii europene de fantasmare? Reprezintă ele un recul, o restrîngere a spectrului de atacare a necunoscutului?

Rămîne o chestiune de interpretare. Ceea ce pentru o linie hermeneutică poate trece drept frîngere de elan cognitiv şi retricţionare a explorărilor acestuia, pentru alţii se înfăţişează drept precipitare a cunoaşterii ştiinţifice şi a dezvoltării economice, pariu iluminist pe raţionalitate şi educaţie, avînt al ştiinţelor naturale şi precipitare a descoperirilor pînă la nivelul unei adevărate revoluţii industriale accelerate în sec. al XIX-lea, depăşirea imaginarului ştiinţific newtonian şi amplasare într-un orizont einsteiniano-heisenbergian în prima parte a sec. al XX-lea şi, nu în ultimul rînd, saltul în cosmos, dar şi în lumea acizilor nucleici şi a genomului uman, a clonării şi a vieţii in vitro la sfîrşitul aceluiaşi veac şi la începutul celui în care ne aflăm.
Dacă acestea sînt semnele unei inhibiţii şi ale unei pierderi în materie de diversitate explorativă, atunci noţiunea de cenzură a imaginarului se cuvine articulată şi argumentată altfel. Fără a cădea în capcana progresismului şi a unei viziuni teleologice liniare, toată această ebuliţie în materie de cunoaştere, comprimată în ceva mai mult de trei secole, nu pare, totuşi, să arate ca o comprimare, ci mai degrabă ca o exuberanţă a modurilor de manifestare a spiritului uman.
Rezistă atunci premisa cercetării? Ori s-ar cuveni argumentată tocmai teza contrară? Paradoxal, abia agrearea tezei cenzurării transcendentale a elanului uman de a cunoaşte este, în fapt, conformarea la versiunea acreditată de teologia biblică în legătură cu păcatul iniţial şi expulzarea omului din Paradis. În conformitate cu o astfel de proiecţie, succesele omului de ştiinţă modern sînt un semn paradoxal care comunică nu reuşita, ci alienarea, pierderea orizontului paradisiac, înstrăinarea de destinul aureolat programat de Divinitate pentru fiinţa bipedă gînditoare.

Rămîne – măcar ca variantă –, deci, că atîtea succese în ordinea orizonturilor înţelegerii, cu consecinţe practice şi materiale enorme (inclusiv la nivelul modificării spectaculare în bine a speranţei de viaţă) pot fi interpretate ca dovezi ale „păcatului“ şi „răului“ metafizic numai în măsura în care ele pledează pentru un interes prea accentuat pe seama materialităţii. Interpretarea în cauză ar fi reducţionistă însă, cîtă vreme consecinţele imediate, practice, ale noilor forme de „magie“ ştiinţifică – explicabilă raţional – sînt dublate de ample deschideri ideatice, deloc lipsite de alonjă fantastă.
... Şi totuşi: de unde atunci acel désenchantement al modernităţii? Odată constatat, el poate fi explicat, cred, şi altfel decît s-a încercat pînă acum: printr-un pesimism tipologic al celor care îl promovează, coexistent cu optimismul altora. Poate fi înţeles şi ca reacţie psihologică de teamă şi prudenţă faţă de noile perspective dezvăluite odată cu succesele raţionalităţii puse la treabă cu folos, şoc al confruntării cu ceea ce este dincolo de naivitatea arhaică ancorată în mitic şi arhetipal. Mai poate fi şi urmare a deconcertării în faţa amplelor modificări sociale aduse de venirea în prim-plan a întreprinzătoarei burghezii şi, mai apoi, după 1789 şi 1848, a mulţimilor populare (faimoasa „masificare“ a vieţii publice şi a culturii). Nostalgie a elitelor după aureolatul lor loc premodern în societate, nostalgie după regulile simple ale jocului, cîte şi mai cîte...

Utopiile negre – contrautopiile, cum sînt ele numite curent – ar putea fi răspunsul unora dintre cei puţini şi aleşi la noile trenduri sociale şi economice, aluvionare, ample, totalizante, manifestarea reflexului de a se pune frîu afirmării dezinhibate a tendinţelor afirmative ale omului (dar şi glisărilor ilicite ale acestora).
Trecerea în revistă, de către Corin Braga, a antiutopiştilor şi a producţiei lor ajunge să aducă, astfel, a paradă a frustraţilor şi profeţilor sumbri ai timpurilor mai noi; un univers tenebros, acoperit cu nori aducători de furtună, din sînul cărora urma să se nască marea pleiadă a „maeştrilor suspiciunii“, de la Marx şi Kierkegaard la Nietzsche, Freud şi Kafka, a dezabuzaţilor de tipul lui Cioran şi a schopenhauerienilor de felul lui Ostwald Spengler şi a urmaşilor lui.