Medievist cunoscut pentru studiile sale privitoare la
istoria Banatului şi autor avizat al unor cercetări referitoare la deportarea
romilor în Transnistria, în vremea dictaturii antonesciene, Viorel Achim şi-a
publicat, în cele din urmă, teza de doctorat Politica sud-estică a regatului
ungar sub ultimii Arpadieni (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008). Se
vizitează, sub acest generic, un front teritorial de circa 1000 de km, din nordul
Bosniei pînă la cotul Carpaţilor şi un interval de timp care este delimitat de
invazia tătarilor (1241-1242) şi de trecerea la dinastia angevină, odată cu
urcarea pe tron a lui Carol Robert (1308), chiar dacă cercetarea propriu-zisă
se ancorează într-un orizont mai amplu, între 1226 şi 1301. De fapt, în etapa
cronologică astfel încadrată, expansiunea puterii regionale care era pe atunci
Ungaria în Balcani a inclus două direcţii de înaintare, două axe:
Belgrad-Niş-Filipopol-Adrianopol-Constantinopol şi, respectiv, Dunărea de Jos
şi Marea Neagră. Chiar dacă, în fapt, este vorba despre una şi aceeaşi
tentativă de extindere a autorităţii Ungariei, frontul sîrbo-bulgaro-bizantin,
pe de o parte, şi cel cuman, pe de alta, au implicat particularităţi proprii.
Într-un
capitol al lucrării, istoricul observă, pe bună dreptate, că epoca maximei
expansiuni maghiare în regiune a fost cea dintre 1228 şi 1241. Sosirea
călăreţilor mongoli şi victoriile acestora asupra formaţiunilor politice din
regiune a pus capăt unei hegemonii proiectată să dureze. Ungaria a rămas astfel
cu amintirea stăruitoare a gloriei de odinioară, iar politica regilor dinastiei
următoare – mai exact a lui Ludovic de Anjou (1342-1382), cel mai reliefat
suveran maghiar de după apoteoza deja amintită –, oricît de glorioasă şi de
marcată de succese ar fi fost, a recuperat în alte forme influenţa dinainte a
regatului în sud-estul Europei.
Plină de ipoteze şi demonstraţii demne de interes, cartea
lui Viorel Achim aduce în discuţie şi statutul Olteniei dinaintea configurării
statului de sine stătător Ţara Românească. Aceasta s-ar fi alcătuit printr-un
acord „între voievodul de la Argeş şi stăpînitorul (stăpînitorii) de la vest de
Olt“. Autonomia Olteniei, de care aceasta a beneficiat vreme de secole în cadrul
Ţării Româneşti, s-ar datora unui pactum conventum între vîrful ierarhiei din
dreapta şi cel din stînga Oltului. „Închinarea“ oltenească a avut loc la o dată
anterioară primei menţiuni documentare a Transalpinei – numele statului de la
sud de Carpaţi în documentele de cancelarie maghiare, scrise în latină –, care
provine din 1324, poate la 1392, an consemnat de vechile cronici ale ţării ca
fiind cel al expediţiei lui Negru Vodă din Făgăraş peste munţi. Istoricul
observă însă că, la 1291, cînd tătarii au preluat controlul dintre Olt şi
Porţile de Fier, unitatea respectivă exista deja. Termenul de ban legat de
Oltenia, ca şi funcţia pe care o desemnează, anterior dominaţiei tătare, a
supravieţuit şi în perioada acesteia, transmiţîndu-se pe mai departe, împreună
cu prerogativele pe care funcţia le presupunea.
Succesiunea evenimentelor avută în vedere de Viorel Achim
pentru înţelegerea, pe baza lacunarei documentaţii aflate la dispoziţia
istoricilor, include supunerea, sub tutelă tătărească, de voie sau de nevoie, a
cnezilor şi voievozilor menţionaţi la 1247, faţă de banul Olteniei.
Centralizarea teritorial-politică s-ar fi făcut astfel accelerat şi relativ
simplu datorită intervenţiei decisive a dominatorului, ceea ce arată că
persoana banului trebuia să fi fost agreată de hanul tătar şi că efortul de
alcătuire a formaţiunii care îngloba vechile autorităţi – cnezate, voievodate
şi ţări – a venit de sus în jos, chiar dacă nu neapărat pe calea armelor ori
prin formula, deja menţionată pentru evenimente ulterioare, a unor pacta
conventa.
De ce să fi preferat liderul mongol să centralizeze
stăpînirea Olteniei? Probabil pentru a simplifica relaţiile cu supuşii din
această regiune şi a încasa dările într-o formă mai eficientă, eliminînd zarva
prea multor interpuşi. La 1291 trecuseră deja cinci decenii de la campania care
i-a adus pe tătari prin părţile locului, aşa încît faimoasa relatare a lui
Giovanni de Plan Carpino, ce rememora întîlnirea lui cu Roman şi Olaha, ca şi
cu diverşii prinţi din teritoriile supuse, mergînd şi venind înspre şi dinspre
curtea hanului, în 1247, avea, de-acum o vechime de cîteva decenii. Nu este
exclus ca, între timp, demnitarii hanatului tătar să fi dorit şi chiar promovat
o politică de eficientizare a colectării birurilor din teritoriile supuse.
Scenariul propus de Viorel Achim şi nuanţat de mine aici
i-ar putea speria întru cîtva pe adepţii purismului în istoria naţională unde,
se ştie, toate iniţiativele constructive, toate rezultatele favorabile
românilor au trebuit să vină de la români. Îmi amintesc reacţiile aspre cu care
a fost întîmpinată ipoteza originii cumane a lui Basarab I, formulată de Neagu
Djuvara, după ce iniţial ea fusese lansată, cu circa un secol în urmă, de către
N. Iorga şi pe care o întărise şi teza originii non-româneşti a boierimii
noastre, susţinută de P.P. Panaitescu în Interpretări româneşti. La fel de
enervaţi au fost unii şi cînd am redeschis eu însumi discuţia asupra vechimii
Banatului de Severin, circa acum un deceniu, reluînd unele afirmaţii ale lui D.
Onciul. Tot în acelaşi mod, pe alţii – chiar dintre tinerii colegi, cu studii
occidentale, de-acum – i-a nemulţumit ipoteza pe care am formulat-o, altundeva,
că tentativa teutonilor de a-şi construi propria formaţiune politică în
Carpaţii noştri putea oferi un model politic fructificat ulterior de locuitorii
din zonă. Există încă destui cunoscători de istorie care socotesc un atentat la
idealurile naţionale recunoaşterea oricărui aport străin la întemeierea
statelor medievale româneşti, preferînd o atitudine pioasă explorării realiste
a trecutului.
Lucru îmbucurător, Viorel Achim nu se numără printre aceştia
din urmă, iar cartea lui, din care am parafrazat un singur paragraf, merită
deplin osteneala unei lecturi atente.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters