Adevărul este că Despre 1989. Naufragiul utopiei (Bucureşti,
Editura Humanitas, 2009, 240 p.) de Vladimir Tismăneanu colcăie de idei şi
trimiteri. Multe dintre ele provoacă la redimensionări ale judecăţilor istorice
anterioare şi la redefiniri conceptuale. Nu este vorba despre faptul că 1989 e
un an al revoluţiei anticomuniste care nu a avut timp să se sedimenteze.
Tehnica lui Tismăneanu este să privească fenomenul analizat prin ocheane
multiple, ba chiar şi împrumutînd concepte, noţiuni ori sintagme revelatoare de
la alţi analişti, fie ei istorici sau politologi. Conform doar cîtorva dintre
acestea, „revoluţiile din 1989... au fost revoluţii care aboleau noţiunea
tradiţională de revoluţie“. Atunci „asistăm la sfîrşitul unui misionarism
egocentric şi narcisist la nivelul intelectualităţii“. „Revoluţiile din 1989
sînt... în esenţă trans- şi antiideologice“ (p. 26), „revoluţii anticomuniste
de factură civică“. Au avut un caracter autolimitat, fiind nişte „refoluţii“
(Timothy Garton Ash).
Debordantă este şi retrospectiva asupra comunismului.
„Comunismul este un antropocentrism pervers“, un „mesianism revoluţionar“, ce
funcţionează pe baza celor trei M: mitul, magia şi miracolul (citat din Fritz
Stern), „un set de axiome ideologice cu valoare şi ambiţie universal
explicative“, „refuzul realităţii şi înlocuirea ei printr-o
hiper/trans/meta-realitate“, „se fundamentează pe dictatura asupra mentalului“.
„Comunismul este o doctrină salvaţionistă“ (p. 17), „o concepţie escatologică asupra
lumii“ (după Raymond Aron), „în comunism ne confruntăm cu sacralizarea
politicului“, „a însemnat simultan ipostazierea şi abolirea politicului“,
„paradisul pentru o sectă“, „a fost o mitocraţie, o logocraţie şi o
hierocraţie“, „un mesianism, o escatologie seculară, o doctrină chiliastă“.
Practic, Vladimir Tismăneanu contribuie la cunoaşterea
faptelor în două feluri: el reconstituie cu acribie derulările din teren,
atitudine tipică istoricului care stabileşte faptele, şi le cîntăreşte apoi,
folosind un aparat noţional redutabil, inspirat de multitudinea contribuţiilor
în domeniu, de întreaga plajă a ştiinţelor umanului (a se vedea, de pildă,
amplasarea discuţiei despre comunism în zona paradigmei teologice, plină de
sugestii pentru surprinderea dimensiunii ritualice şi cultice, presupuse de
monoteismul ateu – iată, mă contaminez, la rîndu-mi – al monopolului de partid
şi de stat).
Ceea ce spune Tismăneanu foarte important este că „s-a
schimbat paradigma de interpretare a realului“. Cu alte cuvinte, faptele pot fi
mereu aceleaşi, fiindcă, dacă modelul interpretativ a descris o curbă
spectaculoasă, ducînd în cu totul altă parte, ceea ce avem în faţa ochilor
devine o revoluţie, fie şi în condiţiile în care nu ar corespunde precis
caracteristicilor din definiţia clasică a acesteia. Cum s-ar zice, revoluţiile
nu se fac atît în arealul social, cît în cel hemeneutic, nu pe străzi, ci în
laboratoarele ulterioare ale experţilor în cîntărirea trecutului, nu prin
înnoirea concepţiei şi a leadership-ului, ca şi a acţiunii acestuia asupra
devenirii unei societăţi, ci prin regîndirea intenţiilor lor în laboratoarele
de cercetare, prin inovaţii terminologice şi noi modele de înţelegere.
Vrînd-nevrînd, îmi amintesc de eşecul sonor al unor asemenea
tentative în vremea ultimului nostru dictator comunist, cînd răscoala lui Tudor
Vladimirescu a devenit, rînd pe rînd, mişcare revoluţionară şi, respectiv,
revoluţie şi cînd răscoala ţăranilor ardeleni din 1784 s-a preschimbat
frenetic, peste noapte, în revoluţie numai fiindcă girondinul Brissot o
descifrase astfel în epocă, şi deoarece acad. Ştefan Pascu avea o răfuială
profesională cu acad. David Prodan, primul dintre aceştia fiind în graţiile
conducerii de partid, iar celălalt mai puţin. Aceasta însă nu înseamnă că
înnoirea interpretativă nu este posibilă, nici că nu merită încercată în
România. Merită purtată o discuţie despre rolul de profunzime, social al
revoluţiilor ştiinţifice, în condiţiile în care Thomas Kuhn socotea că nici o
paradigmă a ştiinţei nu este, în sine, superioară alteia. Problema rămîne,
deci, dacă nu cumva ajungem astfel la o înnoire care nu înnoieşte, o înnoire de
cuvinte, o paradă a eufemisticii în care – cum spune cineva citat de Vladimir
Tismăneanu – e destul să te trezeşti mîine în faţa altor ziare decît cele de
astăzi pentru a decreta că s-a produs o revoluţie. Fără a bagateliza, aş
observa că pericolul pe care o asemenea înnoire riscă să îl actualizeze este
acela de a socoti o ieşire din normalitatea şi banalitatea oricărei zile,
printr-o, să zicem, criză de isterie sau prin discursul delirant al
politicianului de serviciu, revoluţie în toată regula, pură şi simplă.
Odată observate asemenea pericole, odată ce am atenţionat
asupra necesităţii unei anume prudenţe în faţa deplasării codurilor, şi nu a
faptelor, mă întorc la cartea bogată în sugestii, seducătoare în limbaj şi
scrupuloasă în informaţii a politologului şi istoricului Vladimir Tismăneanu.
Insistenţa justificată asupra zguduirilor sistemului comunist – cea din 1956,
cea din 1968 –, ca şi tentativa mereu reînnoită de a descifra semnele
demersului intelectual şi etic înnoitor particularizează, printre alte
încercări similare, lectura autorului asupra fenomenului prăbuşirii
comunismului în Europa (nu şi în China, Coreea de Nord şi Cuba!). Locul pe care,
pe bună dreptate, îl asigură în ansamblul eseurilor sale – multe dintre ele
conferinţe sau articole publicate în presa din România – contribuţiei elitelor
intelectuale, evidenţiind cu atenţie fiecare moment şi nume important pentru
pregătirea şi realizarea trecerii de la închistare la societatea deschisă, îl
desemnează pe autor ca pe unul dntre exploratorii istoriei elitelor
cărturăreşti contemporane. În versiunea lui Tismăneanu, revoluţia din 1989 este
un fenomen major, complex, a cărui componentă intelectuală îl particularizează
ca pe un eveniment măcar în parte generat de societatea civilă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters