AVALON. Capitalismul „tîrziu“

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Revista Pavilion, subintitulată „publicaţie de politică şi cultură“, apare la Bucureşti de mai mulţi ani, datorită editorilor ei, Răzvan Ion şi Eugen Rădescu. Ea este o marcă înregistrată a Artphoto asc. Şi, la rîndu-i, produce Bienala de Artă Contemporană de la Bucureşti. Numărul 13 al revistei, tipărit cu ceva timp în urmă – s-a ajuns, între timp, la nr. 15 –, cuprinde şi un text al lui Frederic Jameson, „Cărămida şi balonul: arhitectură, idealism şi speculaţii funciare“ (The Brick and the Balloon: Architecture, Idealism and Land Speculation), prezentat la Amsterdam, în 1997. După cum se ştie, autorul este un gînditor de stînga; o stîngă postmarxistă, în cadrul căreia Jameson şi-a adus contribuţiile la definirea postmodernismului în opoziţie cu modernismul.

Interesat aici de importanţa pe care o are capitalul financiar în vremurile pe care le trăim, Jameson crede că „oricine va fi de acord că capitalul financiar, ca şi globalizarea, este una dintre trăsăturile distinctive ale capitalismului tîrziu sau, în alte cuvinte, a stării distincte a lucrurilor astăzi“ (p. 30). Autorul întrebuinţează expresia late capitalism, adică: capitalism tîrziu (a nu se confunda cu răposatul capitalism, viziune nevalidată de realitatea istorică), lansată prin anii ’30 de gînditorii austrieci şi germani, adoptată de urmaşii Şcolii de la Frankfurt şi ai austromarxismului. Dacă expectanţa interbelică relativă la expierea capitalismului sau cea postbelică, de după 1968, se pot explica prin diversele evenimente social-politice (ca Revoluţia Rusă din 1917 ori prin speranţa adusă de Primăvara de la Praga şi de mişcările studenţeşti occidentale), astăzi, recursul la reciclarea sintagmei amintite ar putea fi impulsionat numai de un entuziasm faţă de creşterea economică a Chinei din 2009, cu 9%, şi înregistrarea crizei economice mondiale din ultimii ani.

Cineva mai puţin sensibil la sirenele cîntăreţe ale stîngii ideologice din trecut ar putea fi mai circumspect cu etapizarea capitalismului în acest fel, numind eventual actuala etapă recent capitalism (capitalism recent), nowadays capitalism (capitalism actual). Fireşte, şi asta numai dacă metamorfoza capitalismului din, să zicem, ultimii 20 de ani – iau ca reper căderea comunismului european, în 1989, şi prăbuşirea URSS, în 1991 – justifică prin trăsături noi, caracteristice, diferenţierea încercată în raport cu stadiile anterioare.

Dacă aş încerca să identific asemenea elemente, le-aş vedea, cred, în acord cu Jameson, în globalizare, în primul rînd. Ea apare ca o sublimare a imperialismului istoricizat, pe care procesul deconolizării l-a destructurat şi demantelat, în formele lui tradiţionale, moderne. Această metamorfoză îi schimbă, formal, într-o manieră radicală aspectul, făcînd din imperialism parteneriate – aşadar, relaţii la paritate, principial egalitare – de natură strategică, economică şi militar-defensivă sau ofensivă cu pretenţii defensive (vezi Afganistan şi Irak). Esenţial rămîne că ele se petrec în condiţii de democraţie politică; dar şi de promovare a occidentalismului. Robert Mitsuo Kitagawa îl identifica pe acesta, odinioară, cu creştinarea Asiei şi Africii, dar, astăzi, echivalentul lui este nu atît transferul de tehnologie novatoare occidentală în alte zone decît Vestul, cît livrarea de mode vestimentare, comportamentale şi de gîndire, aflate într-un raport direct cu producţia transnaţionalelor (Coca Cola, McDonald’s, jeans, CD-uri şi DVD-uri cu muzică şi filme, adică promotoare a vînzărilor în domeniu şi a unui tip de consumism cultural specific). Ar mai fi vorba, desigur, şi de implicarea progresivă în noul tip de circuit financiar, caracterizabil prin modificarea noţiunii de bani prin volatilizarea acestora şi înlocuirea lor cu „banii de plastic“, id est cardurile bancare, conturile şi celelalte instrumente financiare novatoare, caracteristice pentru un imaginar ingineresc al oamenilor de finanţe care, pe lîngă elanul aducător de numeroase succese, a implicat şi găurile negre aducătoare de criză globală.

Asemenea transformări sînt atît de profunde şi de intense, încît dau o cu totul altă înfăţişare vechiului imperialism, transformîndu-l în ceva diferit şi ca manifestare, şi ca percepţie. Problema este dacă rămîne sau nu un imperialism, iar acestei dileme i se poate răspunde numai aflînd dacă este vorba despre o nouă formulă de hegemonism occidental, dacă noii parteneri ai Vestului sînt, realmente, trataţi cu respect faţă de diferenţele lor culturale şi de civilizaţie, dacă devin cu adevărat parteneri sau sînt reduşi mai degrabă la dominaţi economic şi cultural, strategic şi, uneori, chiar militar. Sînt ei mai mult decît nişte pieţe de desfacere şi ale forţei de muncă, se investeşte în ei sau nu?

Dacă, de pildă, o ţară ca România devine membră a NATO, dar bazele NATO de pe teritoriul ei prilejuiesc o prezenţă a hegemonului occidental fără a însemna şi integrarea României în structurile exterioare arealului naţional ale organizaţiei, ce anume diferenţiază o asemenea prezenţă de o intrare într-o sferă de influenţă? Dacă românii, ca membri ai UE, au doar parţial dreptul la liberă deplasare, la muncă, la stabilire în ţările comunitare, la recunoaşterea calificărilor lor, atunci cît de adevărată este egalitatea de tratament aplicată tuturor membrilor clubului european? Dacă acasă sîntem predestinaţi şomajului, demantelării industriei naţionale şi dezarticulării propriului sistem economic, fiind practic goniţi în cele patru zări, în calitate de forţă de muncă brută, bună la toate, deprofesionalizată, sîntem altceva decît o colonie utilă pentru că furnizează resursele umane pentru munci dificile şi prost plătite?

În orice caz, noul stadiu al capitalismului, eficient şi rapace, nu demonstrează cu nici un chip că ar fi unul tîrziu, tardiv sau chiar unul aflat în pragul prăbuşirii, ci tocmai dimpotrivă. De aceea, postularea teleologică a unui sfîrşit al capitalismului pare, deocamdată, o imprudenţă, indicînd – prin expresii asemeni celei amintite aici – mai degrabă înfeudări ideologice şi preluări ale unor concepte de-a gata decît o gîndire originală.

Preluarea, în Pavilion, a eseului lui Frederic Jameson poate avea, de aceea, o valoare arheologică, dar ea nu ţine locul unei gîndiri originale, pornite de la experienţa noastră de zi cu zi, atît de bogată în efecte negative, ca urmare a reunirii forţelor şi metodelor prădătorilor universalişti cu ale celor ale prădătorilor naţionali.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Pavilion

Comentarii utilizatori

MdaHipercub - Duminica, 29 August 2010, 23:08

Mda, "pavilionii" astia transplanteaza, de multe ori, texte de-a gata din bibliografia straina, de parca am fi tot inainte de 89 si n-am avea acces, intre timp, via internet, la google books, la amazon si la alte resurse de acelasi fel.

marxoidismulRupicapris rupicapris - Duminica, 29 August 2010, 23:10

Macar daca s-ar traduce din textele fundamentale ale lui Jameson. Omul poate mai mult decit rezulta din textul citat, desi, e drept, mai uita sa isi innoiasca vocabularul. Cam asa patesc marxistii, ezitind intre critica si psalmodierea versetelor din parintii lor fondatori.

Mishunari carturareshtiDominic Stoica - Luni, 30 August 2010, 11:43

Stinga e socotita drept o contributie majora la intelegerea postmodernismului in anumite cercuri intelectuale, mai ales dintre acelea legate de plastica. Au avut loc fuziuni ciudate intre capitalul ipocrit care finanteaza publicatii cu pretentii si ifose, pretinzind ca relanseaza o gindire de stinga intr-o fascinanta pasareasca guresa. Iar asta nu se petrece numai la Bucuresti. De ce s-o fi facind lumea ca nu o observa? Pavilion, Balkon aka Idea, mai nou Cultura - unde se agita lumea scriitoriceasca, mai cu seama - merg cam pe acelasi trend.