Discutarea meseriei, sub toate
aspectele văzute şi nevăzute, nu este, nici în cazul
istoricilor, o manie cauzată de imposibilitatea desprinderii de
obiectul adorat. Lucrurile stau chiar invers, o astfel de preocupare
întemeindu-se pe distanţa luată de profesionişti în
raport cu domeniul lor de preferinţă. Cît de important este
ca acest gen de îndeletnicire să aibă loc, se poate vedea
după mai multe semne. Întîi, după calitatea însăşi
a cărţilor de istorie. Un cercetător al trecutului, care nu îşi
pune întrebări legate de uneltele şi de laitmotivele lui, va
da produse cărturăreşti mai rudimentare, mai puţin exigente, mai
dezamăgitoare pentru public. Apoi, cine nu are habar cît mai
în detaliu şi mai în profunzime de tainele meseriei se
autoexclude – din start – de la performanţă. În fine, cum
poţi pretinde desluşirea trecutului – evaporat, dus, dispărut –
din infinitezimale nuanţe, păstrat în urme adeseori
disparate, cînd tu îţi ignori însăşi propria
meserie?
Iată măcar cîteva dintre
motivele care îl pot determina pe un istoric precum Gabriel
Moisa să ia iniţiativa reunirii unui număr de Studii de
istoriografie românească într-un volum colectiv (apărut
la Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008, 308 p.). Dar la cele de mai sus
se adaugă şi necesitatea dialogului cu alţi confraţi, pe care
tipul de antologie la care mă refer îl realizează din plin.
Sînt de regăsit, printre cei care au contribuit la
materializarea proiectului universitarului orădean, oameni din mai
multe centre intelectuale ale ţării (Bucureşti, Cluj, Iaşi,
Oradea) şi de dincolo de graniţă (Canada, Italia), reuniţi de o
pasiune comună şi dispersaţi în jurul unui areal tematic
bogat. Predomină vîrstele mai degrabă tinere, ştiut fiind
că, în profesia de investigator al abisurilor timpului,
tinereţea se perpetuează mai îndelung. Au însă
asemenea alcătuiri vreun alt rost decît acela de a justifica
un grant sau de a consemna preocupările de o clipă ale mediilor de
cercetare de rang academic?
În versiunea unei hermeneutici
nobile – singura care merită să fie avută în vedere –,
asemenea întîlniri între cei care ilustrează o
profesie reprezintă colocvii intelectuale necesare. Ele reiau,
într-o formă adaptată timpurilor şi intenţiilor specifice,
banchetele de idei ale Antichităţii clasice şi continuă,
cîteodată, chiar şi întrunirile breslelor medievale (în
partea lor de întrecere în măiestrie). Nu merită să
fie ignorat nici faptul că, în sine, asemenea alcătuiri pot
fi privite şi ca o fluturare de panaş, ca nişte parade festive,
etalînd produse de excelenţă şi nume care sînt sau pot
deveni sonore. Dar aspectul cel mai util al apariţiilor de acest gen
cred că este acela că prin ele se conturează un anume tablou
secţional, în cadrul căruia piesele jalonează un teritoriu
întreţesut din complicităţi tematico-metodologice şi din
complementarităţi fertile.
Relevantă pentru ultimul aspect
amintit este „rima“ unuia dintre cele două studii ale
coordonatorului (Gabriel Moisa), cel intitulat Despre manipularea
istoriografică în comunism. Cîteva aspecte, şi cel
semnat de colegul său orădean, Sorin Şipoş, Un studiu inedit al
istoricului Silviu Dragomir aflat în Biblioteca Academiei sau
despre avatarurile cercetării în perioada postcomunistă. După
observarea impunerii de la centru şi dinspre vîrful PCR a
priorităţilor istorice şi a direcţiilor interpretative, Moisa
repertoriază temele de mare vogă ale ceauşismului, construct
imposibil de înţeles ca alianţă între comunism şi
naţionalism în afara considerării, etapă cu etapă, a
anexării investigaţiei istorice la propaganda de partid şi de
stat. Cenzura a mers, astfel, mînă în mînă cu
aducerea la numitorul comun al gîndirii omului din Scorniceşti
a celor mai multe voci istoriografice active în deceniile
respective, pe baza documentelor de partid adoptate cu unanimităţi
adulatoare în forurile recunoscute ale ţării.
O continuare
întru cîtva previzibilă, neaşteptată doar în
repetitivitatea kafkiană a situaţiei iniţiale, ne întîmpină
în studiul lui Sorin Şipoş, monograful lui Silviu Dragomir,
pornit să recupereze un studiu inedit al istoriei, ajuns în
incinta sacră a Bibliotecii Academiei. Mărturia despre păţania
necalificării repetate a petentului în faţa conducerilor
succesive, pe diferite niveluri ierarhice, ale vestitului tezaur
cultural al ţării arată, cu destulă limpezime, ori că poţi
desfiinţa cenzura şi Securitatea fără a simplifica prea mult
lucrurile, ori că paznicii comorii devin de la o vreme geloşi pe
orice intrus în sanctuar, zădărnicindu-i acestuia eforturile.
S-a invocat interesul naţional (de ce nu şi raţiunea de stat?!),
pentru a se refuza consultarea mitizatului studiu despre Diploma
Ioanită, finisat de Dragomir înainte şi după întemniţarea
comunistă, pretextîndu-se – poate cu bună-credinţă, ceea
ce este şi mai grav! – că simplul contact cu textul va prejudicia
interesele naţiunii. Dacă nu s-ar referi la o experienţă
personală recentă, studiul lui Sorin Şipoş ar putea fi citit ca o
proză distopică, populată de rinoceri cu prestigiu consolidat în
domeniul dragostei de carte şi al editării ştiinţifice.
Pentru texte de acest fel, care
restabilesc nobleţea riscului cercetării istorice, volumele
colective ale istoricilor cinstiţi sînt o preţioasă ofrandă
adusă spiritului viu al muzei Clio.