OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asemenea roluri au jucat – şi mai joacă încă –, în diverse perioade, şi alte perspective înrudite. Filozofia s-a bucurat multă vreme de acest prestigiu, ca şi religia – care i-a şi premers în rolul respectiv şi i-a şi succedat, după caz. În secolul trecut, sociologia a beneficiat de un răsfăţ similar, devenind o modă, după cum astăzi, tot mai mult, antropologia pare dispusă să ia în custodie parcelele de cunoaştere înrudite, gestionînd legătura dintre ele, ca şi pe cea care le înmănunchează sub flexibila ei autoritate. Tot mai tare pare să se impună cu o funcţie similară managementul, pornit din sfera investigării de către producătorii de mărfuri a pieţei de desfacere şi a actorilor acestora şi ajuns, în multe privinţe, o disciplină tutelară pentru renovări ale concepţiilor în domeniul psihologiei individuale şi sociale, al reprezentărilor despre viaţă, chiar şi în zona convingerilor şi reflexelor social-culturale.

 

Despre istorie nu s-a discutat însă prea mult ca despre un „nod orografic“ al cunoaşterilor particularizate prin seturi conceptuale şi metodologice proprii. Demersul istoric, hibrid prin natura lui – de la expediţiile arheologului pe teren şi rătăcirea expertului de birou prin labirinturile arhivistice şi ale bibliotecilor pînă la ucenicia în atelierele experţilor în limbi exotice moarte, în compania policromă a etnologilor, pierdut printre şirurile de cifre alături de economişti şi statisticieni, în interstiţiile textelor literare de mîna a treia sau printre capodoperele beletristice, peste umărul criticului de artă, în fine, construind arhitectura unui text propriu, şlefuind paragraful sau fraza –, adună însă, nu o singură dată, sub autoritatea aceleiaşi căi investigative, eforturi plurale de descifrare a trecutului. Deja din stadiul intenţiilor, acest lucru înseamnă – sau poate însemna – mai multe lucruri divergente. Unii istorici vor să înţeleagă, alţii să explice (ceea ce, oricine o va vedea, nu este acelaşi lucru); unii să prezică, alţii să prevină. Ţinta demersului fiecăruia va determina, împreună cu subiectul specific tratat de ei, modul concret în care îşi vor pune la treabă arsenalul de abordări şi metode care, orice s-ar crede, în cazul multor profesionişti din domeniu – şi în cel al diletanţilor cei mai ambiţioşi – nu sînt nici puţine, nici lipsite de complexitate. Varietatea realităţii dictează ea însăşi pluralitatea virtual nelimitată a direcţionărilor în cercetarea istorică şi indică din start, pentru cine vrea să o observe, că, mai mult decît o disciplină ştiinţifică sau un mod ludic de a scruta lumea şi pe actorii ei, istoria-cunoaştere este o poziţionare, un mod de a te raporta la mediul de civilizaţie şi cultură creat prin eforturile umanităţii, în timp şi spaţiu, ba chiar, într-un anume sens, un modus vivendi.

 

Frecventarea istoriei din acest unghi şi cu asemenea interese ale arealului specific al anteriorităţii temporale, interesul pentru legile succesiunii faptelor şi circumstanţelor în societate nu se confundă, în mod obligatoriu, cu istorismul, istoricismul sau cu alte „-isme“ – tendinţe ce riscă să producă stereotipii încremenite, necreative –, ci aduce mai degrabă cu necesara punere în perspectivă a lucrurilor prea actuale pentru a fi clare, prea noi pentru a nu părea dificil încadrabile şi insolite, prea înşelătoare pentru a oferi certitudini.