Autor: 
Categoria: 
Răfuiala cu trecutul, închiderea cutiei Pandorei pe care prezentul o moşteneşte de la predecesorii săi – părinţi, bunici, străbunici şi strămoşi –, noile starturi istorice nu sînt doar nişte operaţiuni simbolice în viaţa comunităţilor umane. Dimpotrivă, experţii în mituri atrag atenţia asupra importanţei enorme pe care „reînnoirea“ o are în raport cu „învechirea“ şi erodarea timpului, dar şi cu „eterna reîntoarcere“, cu circularitatea temporală, cu alte teme fundamentale ale gîndirii mitice.
Părăsirea preistoriei şi a
abordărilor specifice omului arhaic nu a însemnat nicidecum
pierderea oricărei legături cu vechea identitate a omului sacru şi
nici saltul în istorie nu a presupus abandonarea raportării la
sacru înţeles ca dimensiune fundamentală, arhetipală, a
oamenilor. Aşa după cum practicile religioase din modernitate nu
consumă integral raportările individului şi ale colectivităţii
la sacru, identificîndu-se pe bună dreptate un scenariu
religios şi o dimensiune ritualică pînă şi în
politica declarat laică şi atee a stalinismului, la fel, nici
despărţirea de trecut nu s-a emancipat integral de tipul de
raportări pe care le presupuneau logicile arhaice.
În mod concret, separarea Germaniei postbelice de nazism, la nivel oficial, sau cea a României de comunism sînt operaţiuni complexe de desprindere şi autoscopie procedurală, care pot fi observate în mai multe planuri. Organizarea de simpozioane şi conferinţe menite să dezbată critic aceste trecuturi problematice, fondarea de institute specializate în analiza critică a regimurilor condamnate, instituirea unor comisii de experţi care să elaboreze documente sintetice referitoare la caracterul vechilor guvernări, zilele festive sau comemorative legate, într-un fel sau altul, de situaţiile ce se doresc lăsate în urmă sînt doar cîteva dintre procedurile prin care prezentul închide trecutul în incinta etanşă care să îi permită un nou început.
Raluca Grosescu şi Raluca Ursachi au
ales să se ocupe cu cercetarea despărţirii de trecut prin apelul
la drept şi la experţii din tribunale. Ele au publicat un volum
intitulat Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la
postcomunismul românesc (Iaşi, Editura Polirom&Institutul
de Investigare a Crimelor Comunismului în România, 2009,
288 p.) în care abordarea chestiunii aducerii trecutului
contemporan în boxa acuzaţilor se face pornind de la un
paradox. Autoarele observă că, în pofida percepţiei curente,
în ţara noastră au avut loc foarte multe procese referitoare
la trecutul dictatorial, în comparaţie cu alte ţări din
regiune. Observaţia evidenţiază beneficiile abordărilor
comparatiste, care permit ieşirea de sub imperiul simplei impresii
şi plasarea evaluărilor de acest fel pe un teren mai solid.
Totodată, însă, arată implicit şi faptul că, în
cazul respectiv, însumarea cantitativă de cazuri nu are drept
rezultat senzaţia – curentă în multe straturi ale
populaţiei româneşti – că trecutul comunist a fost pus la
locul lui şi că dreptatea, în cele din urmă, s-a făcut.
Recursul la justiţie a fost una dintre procedurile prin care diverse organizaţii şi persoane s-au străduit să obţină verdicte menite să elucideze culpabilităţile şi injustiţiile trecutului. Ideea de a pune în cîrca justiţiei obligaţia de a da verdicte pe seama evenimentelor politice majore este, în sine, demnă de interes. Ea denotă în fapt încrederea comunităţilor că astfel de preocupări nu ţin nici de autoritatea bisericească, nici de cea politică, de asemenea că nu sînt de lăsat doar în seama istoricilor şi nu pot fi abandonate nici în mîinile artiştilor. Iar faptul că se delegă experţilor în practici legale şi profesioniştilor din tribunale o misiune de importanţă simbolică, morală şi axiologică pare să spună că, în anumite comunităţi umane – tocmai cele ce întreprind astfel de explorări ale temei moştenirilor incomode –, cei care împart dreptatea se bucură de o încredere considerabilă. Cît este de mare pariul pe dreptatea unui sistem juridic dispus să asume, la rîndul lui, gestionarea situaţiilor de felul celor evocate se poate pricepe mai bine citind romanele lui John Grisham, unde protagonistul nu mai este, cel mai adesea, poliţistul, omul acţiunilor eroice menite să restabilească adevărul şi echitatea cu arma în mînă, ci omul de la bară, fie el avocat, fie procuror.
Evoluţii de acest fel au loc, prin
excelenţă în lumea separării puterilor, unde justiţia nu se
află sub presiunea altor puteri – cea politică sau cea economică,
de pildă –, aşadar mai degrabă în democraţii decît
în alte regimuri.
Ceea ce relevă autoarele cărţii aduse în discuţie este faptul că la noi procedura şi-a dovedit limitele în condamnarea regimurilor politice. Amnistia decretată de Ceauşescu la noi, în ianuarie 1988, limitează drastic categoriile de infracţiuni ce puteau fi judecate. Cererea anulării respectivei amnistii, în 2006, nu s-a materializat în decizia dorită. Cazul arată în ce măsură cadrul legislativ în vigoare împiedică judecarea crimelor comunismului nostru şi explică supravieţuirea în deplină libertate, chiar cu păstrarea privilegiilor, a vinovaţilor de odinioară. Numărul mic de procese intentate pentru crime politice comise înainte de 1989, absenţa totală a condamnărilor pentru represiunea militară din Bucureşti vorbesc de la sine despre limitele a ceea ce autoarele numesc „justiţia penală de tranziţie“. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, semnalează, poate, şi limitele sistemului democrat românesc.
În schimb, în România,
procesele intentate foştilor responsabili comunişti au devenit
instrumente de legitimare politică pentru diversele partide care
s-au succedat la putere după 1989. În funcţie de ciclurile
electorale şi de viziunile pe care actorii politici le-au avut
asupra rolului pe care şi-l atribuiau ei înşişi în
istoria recentă, aceste procese au vizat categorii diferite de
inculpaţi.
Observaţii interesante, care dau o idee despre importanţa şi curajul Ralucăi Grosescu şi al Ralucăi Ursachi în elucidarea acestui capitol de istorie recentă autohtonă, în comparaţie cu experienţele similare ale altor state.
RSS Feed
Newsletters