În Civilizaţii şi tipare
istorice. Un studiu comparat al civilizaţiei (ed. a III-a, revăzută
şi adăugită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 566 p.), iniţial
o teză doctorală susţinută la Sorbona în 1972, Neagu
Djuvara – singurul nostru teoretician de anvergură al istoriei,
încă în viaţă – propune pentru conceptul de
civilizaţie o definiţie pe cît de laxă, pe atît de
utilă. Ar fi vorba de civilizaţii atunci cînd ne referim la
„culturile care: 1. au acoperit o arie geografică relativ întinsă
pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişînd mai
multe etnii sau mai multe state organizate; 2. au realizat o anumită
unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care, 3.
dezvoltîndu-se în general pe o durată de peste două mii
de ani, au trecut prin fazele aceleiaşi scheme de evoluţie
politică“. Este clar de la bun început că, pentru a accepta
că o asemenea definiţie are acoperire în realitate, trebuie
să mijeşti puţin ochii şi să iei distanţă faţă de tabloul
ansamblului istoriei omeneşti, identificînd subiecţii cu alte
instrumente de măsură decît cu cele ale exactităţii.
Amploarea în timp şi în spaţiu a unei civilizaţii nu
te poate decît îndepărta de la pretenţia de rigoare
ştiinţifică pe care, din cînd în cînd, atît
discursul istoric propriu-zis, cît şi cel desfăşurat în
marginea istoriografiei – cu pretenţii de reflecţie
teoretic-metodologică – au mai etalat-o.
Sîntem în
plină estimare intuitivă, bazată pe o inventariere lacunară a
faptelor istorice (evenimente, procese, actori, cauzalităţi şi
consecinţe), unde uneltele şi măsurătorile la care recurge
specialistul diferă radical de cele ale arheologului care recoltează
cioburi şi monede, fragmente de zid ori morminte, de cele ale
desfoliatorului de fonduri arhivistice sau de cele ale monografului
care reface o imagine de ansamblu cu o cît mai mare acurateţe,
pornind de la toate detaliile de prin studiile de amănunt pe o temă
dată. Cînd vine vorba despre istoria civilizaţiei, istoricul
se metamorfozează mai degrabă într-o specie de subiect
cunoscător plasat cu o anume aproximaţie între filozof,
antropolog şi prezicător ori ghicitor. El acceptă ca de la sine
înţeles caracterul lacunar al informării şi preferă –
printr-o opţiune lucidă – să lucreze cu materiale-şvaiţer,
încercînd să se concentreze asupra ansamblului, nu al
circumstanţelor specifice unei durate scurte şi unui teritoriu
îngust.
Să faci din studiul civilizaţiilor
istorice o pasiune şi o profesie înseamnă să lucrezi cu
megaliţi, încercînd să suplineşti lipsa de precizie a
surselor avute în vedere prin viziune. Desigur, aceasta din
urmă ţine mai degrabă de generalizări, de ridicări îndrăzneţe
de la particular, dar în egală măsură şi de atitudini, de
empatie, de opţiuni în raporturi destul de laxe cu
raţionalitatea cotidiană. La drept vorbind, să retrasezi parcursul
unei civilizaţii din interiorul unei vieţi individuale circumscrisă
de un orizont finit de timp este un salt de mare îndrăzneală,
un exerciţiu olimpic a cărui anvergură nu este la îndemîna
oricui şi pentru care nu orice pregătire cărturărească ori de
specialitate te recomandă. Rămîn mereu, după terminarea
studiilor, destule de adăugat brumei de cunoştinţe puse la treabă,
pentru a deveni un istoric al civilizaţiilor în toată puterea
cuvîntului. Într-un anume sens, istoricul civilizaţiei
este, prin însăşi natura efortului la care se supune,
condamnat la filozofie. Dar el echivalează cumva şi munca
fizicianului preocupat să înţeleagă şi să sintetizeze
traseul făcut de univers de la apariţia sa încoace.
Paradoxal, din pricini de acest fel,
expertul în istoria civilizaţiilor se află plasat mai aproape
de Newton, Einstein ori Hawking, de Hegel şi de Spengler ori de
Fukuyama decît de înşişi colegii lui de meserie,
istoricii care alcătuiesc majoritatea şi care îşi fixează
obiectivul în perimetre mult mai înguste, mai
controlabile. Legea genului proxim trebuie, în asemenea
situaţii, abandonată ca nefuncţională, sau gîndită
„transversal“, dincolo de domenii specializate, în funcţie
de anvergură şi de angulaţie.
În istoria noastră, asemenea
rare personalităţi se pot număra pe degetele unei singure mîini.
La drept vorbind, în afara lui Neagu Djuvara, doar Lucian Blaga
poate, eventual, binemerita acest titlu sonor şi rarisim. Deşi a
fost puternic influenţat de cercetările lui Leo Frobenius şi a
plătit tribut concepţiei lui Ostwald Spengler, prin încadrarea
concepţiei sale despre civilizaţii într-o ontologie,
cosmogonie şi axiologie proprii, alimentate abundent şi de multe
alte resurse intelectuale, dar mereu aduse la un discurs şi de o
viziune personale, Blaga îşi onorează proeminenţa
filozofică. În ce îl priveşte pe Neagu Djuvara însuşi,
discipol matur al lui Raymond Aron, trecut însă şi prin
lecturi filtrate atent din Spengler, dar şi din Arnold Toynbee,
autorul reuşeşte performanţa unei perspective proprii asupra
succesiunii macrostructurilor istorice pe care le identifică drept
civilizaţii. Nu este deloc puţin, iar exegeţii îşi vor
spune cuvîntul.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters