Cercetarea antichităţilor de pe teritoriul României a
pierdut în 1998, în persoana lui Mihai Gramatopol, un spirit inteligent şi
perseverent, a cărui pasiune de o viaţă pentru arta şi cultura clasică a fost
însoţită de un exerciţiu scriitoricesc laborios, mai puţin obişnuit printre
erudiţi. Întîmplarea face că l-am cunoscut pe autor într-o seară ploioasă din
deceniul dictaturii, care s-a întîmplat să marcheze şi prima mea descindere la
restaurantul Casei Scriitorilor. Acest specialist, care ţinea între buze o pipă
menită să ascundă întru cîtva zîmbetul maliţios pe care îl arbora, a vorbit, cu
degajare, cu scriitorul care mă adusese acolo – expatriat, întors în mod
repetat în ţară, aflat într-una dintre descinderile lui acasă –,
surprinzîndu-mă prin francheţea puţin flegmatică cu care aborda subiecte
tabuizate. Îi cunoşteam numele şi prestaţia într-o oarecare măsură, dar eram
departe, pe atunci, de a-mi fi făcut o imagine precisă cu privire la valoarea
contribuţiei acestui om de ştiinţă, după cum ignoram şi episodul îndepărtării
domniei sale, pentru aproape un deceniu şi jumătate (1977-1990), din
instituţiile în care s-ar fi putut realiza profesional.
Deşi a murit cu mai
bine de o decadă în urmă, în 1998, la capătul celor şase decenii de viaţă ale
sale, Gramatopol a lăsat o operă proeminentă de cercetător al Antichităţii, dar
şi o bibliografie bogată de traduceri din autori diverşi: Robert Flacelière,
Richard Brilliant, Kenneth Clark, Marguerite Yourcenar, François Chamoux,
Albert Thibaudet, Niels Hannestad, A.M. Snodgrass, Jean-Pierre Vernant şi
Michael Crawford. Cu două excepţii, toate acestea au apărut la Editura
Meridiane – astăzi, defunctă ea însăşi –, între 1979 şi 1997, fidelitate
exemplară de colaborator înzestrat sau, poate, fructificare metodică a şansei
pe care, într-o epocă de declin în carieră, atunci cînd colegii nu găseau căile
să îl ajute să-şi împlinească vocaţia principală, i-o oferea un editor înţelept
şi generos.
După cum atrage atenţia o notă biografică, Mihai Gramatopol
„s-a ocupat de aproape toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane:
numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, monede, toreutică,
statuete de bronz şi de teracotă, fildeşuri (arte miniaturale), istoria artei
antice, filozofie“. Autor de sinteze precum Moira, mythos, drama (1969),
Civilizaţia elenistică (1974), Arta imperială a epocii lui Traian (1984) sau
postum apăruta Artă romană în România (2000), clasicistul nu a ocolit nici
eseurile (Antichitate şi modernitate. Eseuri pragmatice, 2000) sau
memorialistica (Gustul eternităţii, 2 vol., 2006).
Punînd cap la cap atîtea contribuţii originale şi
adăugîndu-le orizontul traducerilor, rezultă portretul unui cărturar
efervescent, fidel opţiunii lui de o viaţă, atent să împărtăşească ceea ce ştie
unui public mai larg, cu credinţa că ştiinţa nu este rezervată celor puţini,
din avangarda descoperirilor.
Portretul acestui stăruitor cărturar s-a întregit însă prin
patru volume de Studia (Braşov, Editura Transilvania Expres, 2008, vol. I: 306
p.; II: 342 p.; III: 282 p.; IV: 466 p.), care conţin tocmai ceea ce afirmă
titlul culegerii: totalitatea studiilor lui Mihai Gramatopol rămase în
revistele specializate. Ordonarea lor pe volume are în vedere criteriul
cronologic, împărţind activitatea specialistului în patru etape: 1964-1969,
1969-1978, 1979-1987 şi 1992-1996. Pentru anii 1988-1991, textele produse în
intervalul respectiv au fost incluse de autorul însuşi în volumul Antichitate
şi modernitate, fiind socotite „eseuri pragmatice“. Termenul indică prudenţa şi
modestia autorului, gata să îşi minimalizeze propriul aport ştiinţific, din
dorinţa de a nu cădea în ridicolul considerării lui mai mult decît era.
Într-adevăr, tehnic vorbind, de cele mai multe ori, studiile istoricului sînt
abordări punctuale, pe probleme strict circumscrise, unde atenţia faţă de
dimensiunea descriptivă sau faţă de comparatismul care aduce elementele
necesare cîntăririi şi încadrării istorice corecte a faptelor discutate
precumpăneşte asupra tentaţiei interpretării. Aceasta din urmă este lăsată să
se dezvolte în deplină libertate mai cu seamă în sinteze, acolo unde
argumentarea strînsă a constatărilor exploratorului vechimii nu mai este un
sine qua non, lăsînd locul tablourilor mai vaste.
Impresia este puternică, în pofida „pointilismului“ celor
patru volume şi a duratei întinse a elaborării studiilor cuprinse în ele.
Imaginea care se recompune pe seama Antichităţii, sub diversele ei aspecte
evocate în pagină, este de o bogăţie şi o vivacitate care răstoarnă clişeele şi
prejudecăţile. Acuitatea observaţiilor, măsura cu care sînt formulate
concluziile – nu lipsite însă de îndrăzneală – şi terenul ales ca loc de
manifestare al vocaţiei (anume, arta antică în multiplele şi proteicele ei
forme) dau măsura unui istoric prin omisiunea căruia istoria istoriografiei
noastre în vremea comunismului şi a primilor ani de tranziţie ar rămîne
ciuntită. Va fi interesant de comparat recolta acestui istoric neoficial şi, pe
anumite tronsoane de timp, chiar underground, scăpat în parte, prin expulzarea
de la locul de muncă şi prin domeniul său de interes investigativ, cu cea a
colegilor săi încadraţi instituţional în formulele administrative dominate de
cenzura ideologică şi de planurile oficiale de cercetare. Cu siguranţă,
abordarea operei lui Mihai Gramatopol din perspectiva istoriei istoriografiei
va evidenţia valoarea acestuia, îmbogăţind retrospectiva naţională cu încă un
nume de valoare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters