Autor: 
Categoria: 
Cunoaşterea gînditorului care a
fost Raymond Aron părea să cunoască, în România, o
carieră de succes. Cîteva dintre cărţile lui fundamentale
s-au tradus încă din ultimul deceniu al secolului trecut, iar
procesul de împămîntenire a contribuţiei lui nu a
încetat nici după debutul noului veac. Cu toate acestea,
comentarea lui – aşadar, receptarea propriu-zisă, dialogul cu
ideile sale, şi nu simpla ornare a raftului de bibliotecă prin
titluri semnate de el – pare încă timidă. Şi totuşi,
ocaziile de a te servi de reflecţiile lui Aron nu lipsesc din
peisajul dezbaterii intelectuale de la noi. Iată un prilej posibil.
În Opiul intelectualilor (traducere de Adina Diniţoiu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007), filozoful observă, cu temei, că „Actele umane sînt întotdeauna (subl. O.P.) inteligibile. Atunci cînd încetează să mai fie, îi plasăm pe actori în afara umanităţii, îi considerăm alienaţi sau străini de specie. Dar inteligibilitatea nu ţine de un singur tip şi nu garantează cîtuşi de puţin că ansamblul, ale cărui elemente sînt inteligibile în ele însele, are un sens raţional pentru observator“. În conformitate cu asemenea adagii, Aron desluşeşte, în întregul capitol V al cărţii sale („Sensul istoriei“), mecanismele interpretării istorice: raportarea deciziilor la obiective, dar şi, mai departe, cele trei dimensiuni sau direcţii pe care le deschide efortul comprehensiv al specialistului (citez selectiv, dar îndeaproape): 1. determinarea mijloacelor şi a finalităţilor trimite la cunoştinţele actorului şi la structura societăţii; 2. determinarea valorilor este indispensabilă înţelegerii conduitei umane, pentru că aceasta nu e niciodată strict utilitară; 3. cînd observăm eşecul unui individ sau seria de acte ale unui personaj istoric sau conduita unui grup, facem apel la sistemul de pulsiuni – trecînd mai întîi prin atitudini sau acte –, aşa cum rezultă el din educaţia primită sau din existenţa trăită. După Aron, „istoricul se angajează, de preferinţă, în prima direcţie, sociologul în cea de-a doua, antropologul cultural în cea de-a treia, dar fiecare dintre specialişti are nevoie de concursul celorlalţi“.
Înarmaţi cu un îndreptar
precum cel pus la dispoziţie de Raymond Aron şi conştienţi de
pluralitatea de perspective pe care o implică efortul unei
comprehensiuni cît mai complexe a faptelor istorice, nu mai
avem de ce să tresărim în faţa cheii interpretative pe care
Marta Petreu o încearcă în volumul Diavolul şi ucenicul
său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Editura Polirom, Iaşi, 2009,
296 p.).
Îi vom concede că există suficiente temeiuri metodologice pentru a încerca să determine cunoştinţele actorului (Sebastian însuşi) şi structura specifică a societăţii în care el se mişca, la oricare dintre nivelurile acesteia (ca societate a României întregite, cu o majoritate românească indiscutabilă, dar şi cu minorităţi semnificative, printre care se număra şi cea evreiască; ca mediu intelectual românesc, mai mult sau mai puţin permeabil la promovabilitatea evreilor; ca democraţie derapantă şi în plină transformare în mediu totalitar şi extremist; ca mic cerc jurnalistic, cultural, filozofic, politic şi intelectual structurat în jurul revistei Cuvântul a lui Nae Ionescu; ca membru al minusculei elite de „ucenici“ acceptaţi în proximitatea universitarului; ca membru vizibil al generaţiei ’27, alături de celelalte figuri notorii ale tinerimii momentului; ca membru al comunităţii evreieşti, situat tensional în raport cu aceasta etc.). Oricare dintre aceste raportări este legitimă, merită interesul cercetătorului şi poate conduce la concluzii noi privitoare la scriitor, la opera lui şi la mediul în care acesta s-a afirmat.
Îi vom recunoaşte dreptul de a
determina valorile în virtutea cărora acţionează Sebastian
în epocă şi pe acelea ale mediului în care el s-a
inserat, cu speranţa afirmării potenţialului lui creator şi, mai
mult decît atît, a obţinerii acceptării sale ca egal
printre români. Avansarea cu bună credinţă a unor ipoteze de
lucru, oricît de iritante ar fi acestea pentru anumite
categorii de cititori, ca şi strădania argumentării lor corecte,
întemeiate pe izvoare, reprezintă un drept legitim al
investigatorului şi nu pot fi puse în chestiune. Ele nu exclud
dreptul celorlalţi cititori ai aceleiaşi personalităţi, opere,
tendinţe, complexităţi de fapte să lanseze alte ipoteze de lucru,
eventual contrarii, întemeindu-şi lecturile, la rîndul
lor, pe argumente şi mărturii cît mai credibile. Într-o
polemică civilizată, o asemenea procedură este legitimă,
nicidecum culpabilizarea hermeneutului ori, de-a dreptul,
diabolizarea lui.
În fine, îi vom recunoaşte şi dreptul la interpretarea faptelor prin recursul la pulsiuni; altfel spus, prin recursul la ceea ce Aron identifică a fi perspectiva antropologului cultural. Dacă Marta Petreu înţelege cazul Sebastian prin prisma unei relaţii de fascinaţie şi de iubire dintre discipol şi maestrul său, ea nu comite nici o abatere de la normele şi exigenţele ştiinţifice şi deontologice ale disciplinei. Nici tendinţa ei de a sintetiza rezultatele treptate ale cercetării prin intermediul unor sintagme puternice („diavol“, „ucenicul diavolului“) nu este, în sine, de repudiat ca fiind lipsită de temei. Este o procedură uzuală aceasta – istoricii din Şcoala Analelor au propulsat metafora în titlul studiilor lor, lăsînd în subtitlu precizarea descriptivă a temei acestora – şi, deocamdată, nu s-a elaborat vreun îndreptar unanim acceptat prin care să se declare ilicit recursul la această tehnică „lirică“ a narativităţii de tip ştiinţific sau eseistic.
Utile rămîn analiza şi dezbaterea ideaţiei proiectului intelectual al Martei Petreu, cu observarea atentă a codului de constrîngeri şi de libertăţi specific tipului de demers exersat, renunţîndu-se la retorica de circumstanţă.
RSS Feed
Newsletters