OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Publicarea într-o primă ediţie completă, în original şi traducere, cu reproducerea tuturor versiunilor lingvistice existente în epocă – română, greacă, latină şi slavo-rusă – a Panegiricului lui Petru cel Ma­re (1714) de Dimitrie Cantemir (în Ar­chae­us. Studii de istorie a religiilor, t. V (2001), fasc. 1-2, pp. 101-133, ediţie, studiu introductiv şi note de Paul Cernovodeanu, Mihai Carataşu şi Alvina Lazea) a rămas neobservată în afara cercurilor de specialişti. Acest lucru nu trebuie să mire, căci scrierea este scurtă şi ocazională, nefiind importantă pentru aporturile ştiinţifice sau literare ale autorului ei, ci lămurind mai degrabă cu privire la circumstanţele vieţii cantemiriene după trecerea în slujba ţarului Petru cel Mare, dînd seama despre posibilităţile lui retorice şi trimiţînd la o procedură ceremonială la care principele moldovean a recurs în anumite împrejurări ale vieţii de curte.

Iată însă că, de cînd tot profesează domnul academician astfel de idei – dar şi înainte –, numeroşi colegi din toate generaţiile active au adus în atenţie astfel de surse „alternative“, preţioase în reconstituirea trecutului, statutul lor de profesionişti calificaţi ai scrisului istoric nediminuîndu-se în vreun fel din această pricină şi nesuferind prea mult pentru faptul că gîndirea îngheţată a şefului formal al breslei îi lasă cu ostentaţie pe dinafară. Şi bine fac, procedînd astfel, căci ei îmbogăţesc nu numai baza documentară a scrisului din domeniu, cîştigîndu-şi merite substanţiale, dar flexibilizează şi revitalizează însuşi conţinutul conceptului de istoriografie, lărgindu-l şi democratizîndu-l în direcţii plurale (de la dimensiunea intimă a biografiei la raporturile private şi publice stabilite între diferiţii actori ai scenei timpurilor, ins şi grup ori comunitate).

Curaj nebunesc, subtilitate şi inteligenţă, pricepere literară şi exerciţiu sarcastic în marginea citării erudite, pe de o parte; curtenie linguşitoare, supunere deplină şi captatio benevolentiae, asumate voluntar, pe de alta; iată trăsăturile contrastante care îl caracterizează pe autorul Panegiricului, furios şi dezolat, însă îndelung exersat în bizantinisme şi diplomaţii orientale deprinse la Poartă. Conştient de marginalitatea lui momentană, dornic de răbufnire la suprafaţă şi glorie, luptînd să îşi ascundă frustrarea profundă, el a exprimat-o, totuşi, asumîndu-şi notabile riscuri, cu priceperea celui care învăluise o întreagă bucată de istorie politică moldo-muntenească în straiele simbolice ale fabulei animaliere din Is­toria ieroglifică.

Textul este fundamental în depistarea primelor probe de exerciţiu literar subversiv practicat de autorii români. El survine la cîteva decenii după cuvîntarea de întîmpinare a noului domn rostită de Miron Costin prin trimiteri savante la Alixăndria, de unde împrumutase pretextul unei situaţii, „graiul solului «turc»“. Nu mai puţin, el contează şi ca o primă dovadă a practicilor de linguşire a superiorului ierarhic printre români, exerciţiu de care pînă astăzi este plin spaţiul nostru public.

Fără eforturile repetate ale editorilor mai vechi şi mai noi de a atrage atenţia asupra micii scrieri, ca şi fără interpretarea atentă a lui Eugen Lozovan, efigia cantemiriană ar fi astăzi mai îndepărtată de noi, iar ritualurile sociale, politice şi culturale ale vremii despotismului luminat de sorginte apuseană s-ar păstra mai enigmatice.