OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sintezele pe tema revoluţiei române din 1989 s-au înmulţit, în ultima vreme, cu lucrări datorate istoricilor participanţi. Un aport la mai buna înţelegere a momentelor şi a răspunderilor distribuite inegal, uneori imprevizibil, în timpul marii turnuri din decembrie 1989, a venit din partea lui Alex. Mihai Stoenescu, de astă dată în calitate de intervieveur al lui Virgil Măgureanu, primul director al Serviciului Român de Informaţii. Spectacolul intitulat De la regimul comunist la regimul Iliescu (Bucureşti, Editura Rao, 2008, 320 p.) merită, cum se zice, toţi banii. Ambii causeurs au avut acces la documente şi au participat la momente importante ale marii transformări, îi cunosc pe mulţi dintre protagoniştii schimbării de regim încă de acum 20 de ani şi, într-un fel sau altul, au fost „oameni de arme“, făcînd parte din nişte structuri militarizate, mai mult sau mai puţin vizibile, ale statului român.

Desigur, situaţia este inedită. De obicei, aşii Serviciilor Secrete preferă să tacă şi să rămînă nişte prezenţe discrete. La noi însă, nu doar Virgil Măgureanu a vorbit despre aspecte întîlnite în vremea îndeplinirii unei funcţii de conducere în lumea spionajului şi contraspionajului, intern sau extern. Cel care a făcut-o, poate, primul, imediat după revoluţie, a fost Filip Teodorescu şi lui i s-au alăturat, curînd, Pavel Coruţ şi alţi colegi de pasiune şi misiune. De serviciu (în oricare dintre sensurile cuvîntului). Mai mult decît atît, Măgureanu nu a rămas nici măcar singurul fost director de serviciu secret care să-şi fi înfiinţat un partid, colegul său, dl general Ioan Talpeş, fostul director al SIE, imitîndu-l.

Două personaje înalte, deci, fiecare în felul său, aparţinînd – prin funcţiile lor publice importante ale celui dintîi deceniu postrevoluţionar – tranziţiei, au decis să vorbească despre unele dintre lucrurile pe care le-au trăit, le-au aflat sau le ştiu datorită accesului lor la o serie de documente pe care alţii nu le pot încă vedea şi la un număr de situaţii necunoscute în detaliu de prea multă lume. Cazul nu poate fi asemănat deplin nici cu seria convorbirilor dintre Adam Michnik cu fostul dictator polonez Wojciech Jaruzelsky şi nici cu dezvăluirile fostului agent GRU, Viktor Suvorov, în primul caz relaţia fiind mult mai asimetrică, iar în cel de-al doilea neexistînd interlocutor.

Dar cartea de faţă, oricîte rezerve de principiu s-ar putea formula la adresa ei – în virtutea convingerii că asemenea persoane au depus un jurămînt care îi obligă să păstreze tăcerea asupra anumitor chestiuni, a suspiciunii faţă de interesele din spatele unor oficiali, fie şi foşti, care rup tăcerea, ori faţă de potenţialul manipulativ al scoaterii la iveală a oricărei informaţii dintr-o zonă „clasificată“ –, rămîne interesantă măcar sub cîteva aspecte mai puţin evidente. Primul este că, atunci cînd Napoleon, Churchill sau oricare alt personaj care a făcut istoria, într-un fel sau altul, deschide gura, oricît s-ar autocontrola şi autocenzura, tot răzbate ceva interesant, fie şi un anumit mod de gîndire propriu, dacă nu mai mult. În al doilea rînd, atunci cînd politicienii şi tehnicienii puterii improvizează sau îşi dobîndesc calificările autentice de istorici, situaţia nu trebuie diabolizată, ci merită atenţie. Tipul de discurs, ţintele, sursele întrebuinţate, toate se cuvine să fie filtrate critic, însă cu deplină bună-credinţă. Drept care, şi eu salut apariţia şi... aştept urmarea.