Din pricina întîmplării, a
proastei circulaţii a cărţii în România actuală, a
lipsei de interes faţă de subiectele care nu sînt la modă
sau a altor cauze, a trecut aproape necomentat – la vremea
apariţiei sale – volumul de Scrisori şi documente inedite al lui
Vasile Conta, publicat, cu cîţiva ani în urmă, de
istoricul ieşean Florin Cîntec (Convorbiri literare, Iaşi,
2003). Excelent îngrijit şi elegant tipărit, micul op adună
cu atenţie toate mărturiile epistolare rămase prin diverse fonduri
arhivistice, de bibliotecă şi de familie, aducîndu-le la
cunoştinţa cititorului iubitor de cultură română modernă
şi a admiratorilor filozofului. „Faptul că, datorită unor teme
controversate (atitudinile politice, discursul antievreiesc etc.),
multe din aceste scrisori au fost clasate în fondul special al
Bibliotecii Academiei, fiind inaccesibile publicului în ultima
jumătate de secol, reprezintă un argument suplimentar de a le edita
şi a le supune, în condiţii de maximă probitate istorică şi
critică, dezbaterii publice“, îşi motivează editorul
opţiunea în nota însoţitoare.
Cum despre atitudinile antisemite ale
lui Conta s-a vorbit de curînd în Raportul Comisiei
Wiesel şi cum, pe de altă parte, dezbaterea sperată nu s-a
concretizat încă, semnalez aici un ecou al atmosferei de la
nivelul elitei intelectuale din Moldova postunionistă, aşa cum îl
surprinde Vasile Conta.
„Am auzit că [ministrul, n.m.]
Chiţu nu voieşte să mă transfere la Bucureşti fiindcă, zice el,
nu voieşte să priveze iubita lui Universitate din Iaşi de
profesorul său cel mai bun (?). Aceasta se numeşte dorer la pilule
ş= să îndulceşti pilula; n.m.ţ. În realitate, el nu
mă transferă fiindcă nu i-am prezentat un act de naştere prin
care să-i dovedesc că sînt născut în Valahia, deşi eu
aş putea fi scuzat de o asemenea neglijenţă, pentru motivul că
odată cu publicarea concursului nu s-a spus prin Monitor că
candidaţii trebuie să fie munteni. Am auzit că unul din membrii
veniţi la Bucureşti pentru Comisiunea examinatoare, precum şi
Ştşefanţ Sihleanu, au declarat la mai mulţi prieteni de-ai mei că
guvernul nu va permite niciodată ca un moldovean să se popoţineze
în capul muntenilor ca profesor la Facultatea de Drept din
Bucureşti. Cîteva greşeli ce s-au făcut pînă acum nu
trebuie imitate şi repetate. De aceea, în chestiunea aceasta,
au zis ei, toţi muntenii, din orice partid politic ar fi ei, vor fi
uniţi pentru a-şi apăra drepturile lor (de cuceritori).
Nu ştiu dacă în toate şi
totdeauna Guvernul din Bucureşti este bîntuit de asemenea
idei. Dar ştiu că lumea pe la noi e foarte dispusă a crede că
moldovenii nu se bucură la Bucureşti tocmai de dragostea şi de
favoarea cea mai mare. O nouă dovadă despre aceasta, zic unii, este
că în focul de la Plevna s-au trimis mai întîi
armata teritorială din fundul Moldovei (Divizia IV), după aceea
armata compusă din moldovenii de la sud (Divizia III) şi, în
sfîrşit, tocmai pe urmă, o brigadă din Divizia I (şi aceea
tocmai de peste Olt). Cu chipul acesta favoarea e cu atît mai
mare, cu cît se apropie cineva de locul şi de sîngele
bucureştenilor.“ (Iaşi, 26 septembrie 1877, către V.
Constantinescu Livianu, în Vasile Conta, Scrisori şi documente
inedite, ed. de Florin Cîntec, Convorbiri literare, Iaşi,
2003).
Relatarea surprinde clar şi vivace
atmosfera de tensiune şi suspiciune care persista în
societatea moldovenească şi după două decenii de la dubla alegere
a lui Cuza pe tronurile princiare ale ţărilor îngemănate.
Bănuielile nu vizează doar strategiile promovării în
posturile de maximă vizibilitate cărturărească – la
Universitatea din Capitală –, ci şi, mult mai grav, sacrificiile
de pe cîmpul de onoare ale Războiului de Independenţă. La
prima vedere, amărăciunea juristului-filozof, cu doctorat la
Bruxelles, format în condiţii de penurie, boală şi tenace
amînare a satisfacţiilor, angajat în susţinerea
financiară a pregătirii şcolare a surorii lui mai mici şi
tracasat de căutarea permanentă de clienţi pentru oficiul de
avocat pe care îl îndeplinea, tinde să influenţeze
cheia de lectură în care am fi tentaţi să receptăm
cuvintele lui. Odată depăşit acest obstacol – facil, fiindcă
evident –, se îmbie o altă cheie de descifrare. Competiţia
numirii pe posturi academice nu era neapărat între două
regiuni, ea putea fi una între două loji masonice.
Într-adevăr, ieşenii junimişti, cu care Vasile Conta avea
relaţii de respect reciproc şi chiar de precaută şi intermitentă
apropiere, făceau parte dintr-o lojă masonică, în timp ce
ministrul Chiţu aparţinea grupului din Craiova, înscris
într-o altă lojă. Moldovean şi el, Hasdeu a beneficiat din
plin de protecţia lui Chiţu, văzîndu-se, în schimb,
suspendat, ca titular al cursului de filologie comparată, de
junimistul Maiorescu, fostul lui coleg ieşean de profesorat la nivel
preuniversitar.
Cît despre faptul că, în
luptele de peste Dunăre, la Griviţa, puteau fi trimişi să moară
mai întîi flăcăii Moldovei, odată lăsată deoparte
încruntarea, dar păstrînd cheia de lectură propusă de
Conta, se poate înţelege că marile merite ale Războiului de
Independenţă au revenit, în ordine cronologică, mai întîi
diviziilor a IV-a şi a III-a, respectiv moldovenilor, şi abia mai
apoi celorlalţi ostaşi. Să o recunoaştem, fără epistola lui
Vasile Conta, cine s-ar fi gîndit la această prioritate a
paşnicei şi aşezatei Moldove în întemeierea
neatîrnării noastre statale?!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters