OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu pentru că vorbeşte Despre biserica românilor din Transilvania aş semnala, întîi şi-ntîi, culegerea de documente externe ce acoperă perioada dintre 1744 şi 1754, publicată de Laura Stanciu, Keith Hitchins şi Daniel Dumitran (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, 492 p. + DVD). Problematica în sine, extrem de interesantă, în pofida titlului anodin şi generic al culegerii, trimite, de fapt, la modul în care se reflectă opţiunile şi oscilaţiile religioase ale românilor ardeleni între plecarea în exil a episcopului Inochentie Micu şi, respectiv, hirotonirea succesorului său, Petru Pavel Aron, abia un deceniu mai tîrziu.

Pînă atunci, priviţi cu egală reticenţă de toate naţiunile constituţionale ale Transilvaniei, românii fuseseră, cel puţin, împreună, împărtăşind aceeaşi soartă. Acum însă, dintr-o dată, ei se regăseau scindaţi, fără o conducere spirituală proprie – cei ortodocşi –, şi cu o biserică plăpîndă şi în criză, suspectată de nesupunere la vîrf de către imperiali (cei uniţi). Ţara Românească, asiguratoarea patronajului pe seama vlădicilor ortodocşi ardeleni înainte de unirea cu Roma, nu mai putea face nimic acum, cînd principii calvini nu mai decideau asupra principatului, ci însăşi monarhia de la Viena. Integritatea ortodoxiei rămînea de apărat numai de către ierarhii răsăriteni din teritoriile integrate în Imperiul Habsburgic, iar aceştia erau cei sîrbi, de la Sremski Karlovci (Karlowitz).

De aceea, culegerea de documente provenite din arhive străine, pe care au realizat-o Laura Stanciu şi Daniel Dumitrean, tineri universitari albaiulieni, împreună cu decanul de vîrstă, renumit istoric al modernităţii, Keith Hitchins, probabil cel mai important istoric american al trecutului românesc, este un semnal important: fiindcă ea nu selectează piesele prezente în interiorul său dintr-o perspectivă confesională. Totodată, se mai depăşeşte un handicap, acela al privirii exclusiv interne asupra materialului arhivistic. Cu ajutorul lui Hitchins şi al universitarului austriac Ernst Christoph Suttner, se iese din cercul istoriografiei strictamente române, căreia îi aparţin ceilalţi colaboratori (Cristian Barta, Andreea Mîrza, Mihai Săsăujan şi Attila Varga). Intenţia desprinderii de clişeele moştenite şi de obsesia militantismului confesional ori naţional este transparentă şi notabilă. Ea rezultă chiar din programul volumului de a reuni numai documente externe, transmiţătoarele unor puncte de vedere ce pot reţine parti-pris-uri, însă altele decît cele româneşti.

Este semnificativ astfel, că, în pofida aparenţelor, piesa centrală a proiectului – derulat sub forma unui grant – nu mai este cartea, ci DVD-ul. El se dovedeşte mult mai ofertant pentru cei familiarizaţi cu utilizarea lui, dar acesta rămîne, în acelaşi timp, indisolubil legat de opul tipărit, unde se găsesc textele-escortă. Lămuritoare nu doar cu privire la intenţiile editorilor, respectivele piese oferă şi indicii cu privire la rigorile metodologice urmate de ei. Atît prefaţa Laurei Stanciu, cît şi postfeţele lui Keith Hitchins şi E. Ch. Suttner sînt indispensabile pentru a măsura nivelul de performanţă actual al discuţiei la temă. Cît despre indexul documentelor cu trimiteri la instituţii, persoane şi localităţi sau indicii referitori la localităţi şi persoane, acestea fac, cum se ştie, din culegere, un preţios instrument ştiinţific.

Faţă cu scandalul sumelor cheltuite pentru simpla fotocopiere a manuscriselor eminesciene – „bătălia E. Simion – Ioana Bot“ –, ediţia de faţă reprezintă, prin metoda adoptată, nu doar un salt serios înainte, ci şi o utilizare aparent mai judicioasă a resurselor implicate în proiect.