OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ajunşi la al treilea volum din Explorări în comunismul românesc (Editura Polirom, Iaşi, 2008), Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir observă că „Seria de studii s-a născut ca o reacţie în faţa unei realităţi: amnezia socială. Analiza critică a trecutului totalitar a rămas, în toţi aceşti ani de după 1989, marginalizată, în pofida apariţiei atîtor studii şi documente...“, căci „memoria a fost eufemizată, iar obiectele asociate timpului comunist au fost exilate pe un raft secund“. Observaţia este legitimă, dar se cuvine menţionat că amnezia socială survine, la drept vorbind, ca un fapt de normalitate, fie ea chiar nedezirabilă. Nu orice lucru care ţine de normalitatea unor evoluţii este de întîmpinat cu aplauze şi entuziasm, dar evidenţa nu poate fi trecută sub tăcere decît cu riscuri şi cu pierderi mari. Unii au, de pildă, mari probleme să accepte globalizarea, socotind-o malefică şi păguboasă, dar indiferent că o aplaudăm sau nu, ea există şi trebuie ţinut seama de ea.

 

Cu amnezia socială lucrurile ţin de o evidenţă a dinamicii psihice şi sufleteşti constatabilă la nivelul fiecărei persoane. Presiunea nevoilor curente, reflexul de a gîndi în mod curent şi foarte concret ziua de mîine, restrîngerea noastră – pasămite pragmatică – la proiectarea pasului strict următor, fără viziunea unui arc de timp mai amplu în gîndirea propriei existenţe, ba chiar şi a celorlalţi membri ai grupului ori macrogrupului din care facem parte (familie, scară de bloc, localitate, judeţ, regiune istorică, ţară, structură supranaţională), au, toate, consecinţe care includ şi amnezia socială. Printre ele, se situează reflexul prezenteist şi anularea viziunii retroprospective, punerea în paranteze a evaluărilor succesive ale trecutului în funcţie de provocările clipei şi de propriul plan de evoluţie. Iar apoi, desigur, dacă la toate aceste mecanisme sau obişnuinţe psihice, întreţinute şi de o anumită transmitere culturală – educaţia tradiţională prin „ce-a fost a fost“, „morţii cu morţii, viii cu viii“, „bine că nu-i mai rău“, „la toţi ni-i greu (sic!)“ etc. –, se adaugă şi interese întreţinute de anumite grupuri dominante de prestigiu şi putere (moştenitorii ilegitimi ai autorităţii publice, noii tigri, rapace, apţi de ascensiune socială rapidă fără scrupule etice), amnezia devine conduita probabilă a majorităţii, un comportament social axiomatic.

 

În aceste condiţii, etica memoriei, educarea reflexului de a ţine minte tot ceea ce este semnificativ pentru o linie evolutivă, menţinerea prezenţei informaţiilor necesare mai bunei raportări la un trecut cu care sîntem în raporturi conflictuale, poate fi un corectiv important, mai cu seamă cînd el implică şi coordonate etice, reparaţii care nu au doar o valoare simbolică, ci ajută la eliminarea din prezent şi din viitor a inoportunului, a indezirabilului. Amestecul valorii cu nonvaloarea în virtutea unei contraselecţii dictate pe considerente ideologice sau de clan, înlăturarea persecuţiilor şi a privilegiilor nemeritate, altă atitudine faţă de resurse, regîndirea raportului dintre stat şi cetăţean, a celui dintre puterea politică şi societate pot fi asemenea acţiuni. În absenţa revizitării trecutului care a generat disparităţile şi tensiunile respective, corectarea lor nu poate avea loc cu un randament substanţial şi la o cotă optimă.

 

În legătură cu comunismul trăit se pune însă, chiar şi atunci cînd nu consimţi tacit la amnezie – iar istoricul se abate cu tot dinadinsul de la regula generală tocmai prin interesul lui centrat pe geneza complexă a prezentului, pe genealogia, arheologia, stratigrafia acestuia –, o problemă: dincolo de ceea ce a rămas vizibil în acte, construcţii, mărturii materiale, se configurează o mare dificultate în a recupera lumea reprezentărilor, fantasmării, raporturilor diverse dintre oameni, în complexitatea lor. Ceea ce Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir ştiu este că aşa ceva nu se poate realiza eludînd schizofrenia socială – cum i s-a spus – din acele vremuri, dublul limbaj, sentimentul dominant al oprimării şi suspiciunea, de la un capăt la altul al societăţii. Este tocmai motivul pentru care, alăturîndu-şi demersul experţilor care recurg la istoria orală, adunînd mărturii de la martorii şi de la participanţii, încă vii, ai epocii respective, ei recurg la propria memorie, oferind nu numai o prestaţie de subiecţi umani incluşi într-o experienţă istorică, ci şi un demers istoric şi critic de primă instanţă, o primă prelucrare a datelor.