OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zilele trecute am găsit într-un anticariat volumul – aproape nerăsfoit – cu Dezbateri parlamentare pe problema agrară începînd de la Cuza pînă în prezent (Fundaţia Pro Civitas&Editura Historia, 2007, 134 p.), îngrijit de Mihai-Florea Bogzan în cadrul unui proiect coordonat de Georgeta Dimiseanu şi finanţat de Camera Deputaţilor prin programul „Parteneriat cu societatea civilă“. Este o carte succintă, introducerea nelămurind suficient ce, cum şi cît s-a selectat din dezbaterile parlamentare, nici de ce anume unele texte sînt incluse în culegere, iar altele nu. Ea nu are nici un caracter comprehensiv – la exhaustivitate nici nu m-aş fi gîndit, desigur – şi, în plus, lasă nelămurite croşetele din cele şaisprezece texte adunate. Cu toate neajunsurile sale, nu puţine pentru un cititor mai exigent de istorie, mănunchiul de Dezbateri parlamentare pe problema agrară este una dintre apariţiile, destul de rare, care aduc în prim-plan, astăzi, contenciosul agrar românesc, una dintre principalele chestiuni care au ţinut agenda politică, economică şi socială de la noi, începînd cu 1848. A rămas actuală cîtă vreme populaţia României a fost preponderent rurală şi cît timp ceea ce astăzi numim PIB a rezultat mai ales din valorizarea producţiei agrare şi zootehnice. După reforma agrară din 1946 şi în paralel cu industrializarea stalinistă a ţării, inaugurată în 1948, structura socială a României fiind modificată în favoarea populaţiei urbane angajate în industrie, au fost diminuate atît ponderea ocupaţiilor agricole în ansamblul economiei, cît şi cea a ţăranilor în ansamblul corpului social românesc. Falimentul regimului comunist, dezagregarea sistemului de IAS-uri, CAP-uri, „Avicola“ etc., combinate cu împroprietărirea incompletă, fărîmiţată şi tergiversată a ţăranilor, cu lipsa unor politici coerente şi eficiente în domeniu, la care se adaugă concurenţa produselor agricole şi zootehnice străine, precum şi competiţia pentru pieţe de desfacere, au creat contextul favorabil dispariţiei unei vechi ocupaţii care a traversat epocile începînd cu revoluţia neolitică. Dar una dintre prejudecăţile curente este aceea că, avînd o vechime atît de venerabilă şi o răspîndire atît de mare în societatea noastră din trecutul relativ apropiat, agricultura ar fi fost tot pe atît de importantă în structura ocupaţională de odinioară. Ceea ce nu este necesarmente adevărat, cîtă vreme sporul demografic a fost multă vreme fluctuant – mai degrabă, precar (în epocile de pandemii şi de războaie perpetue, cu mortalitate infantilă accentuată şi cu fenomene ostile ale naturii greu de contracarat).

 

La drept vorbind, nici nu se putea întîmpla altminteri. Pînă la Pacea de la Adrianopol (1829), Imperiul Otoman a deţinut monopolul asupra cerealelor româneşti, iar caracterul incomplet, limitat, al reformismului fanariot a întîrziat ridicarea problemei împroprietăririi lucrătorilor pămîntului. Dar agricultura a devenit importantă, dezvoltîndu-se extensiv şi luînd amploare, destul de recent, mai ales după ce exportul recoltelor a devenit un mijloc important de acumulare de venituri în folosul boierimii. Privită din acest punct de vedere, legarea de glie din timpul lui Mihai Viteazul este dovada că aristocraţia din Ţările Române devenise conştientă de beneficiile exploatării pămîntului şi ale muncii din agricultură şi marchează un început în succesul pe care ocupaţia de agricultor urma să îl înregistreze în următoarele secole.