AVALON. Ediţii impecabile

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Între marile datorii a căror rezolvare o tot amînă cultura noastră, valorizarea operei lui B.P. Hasdeu ocupă un loc central. Aş spune că este o prioritate de prim ordin pentru că, aşa cum am încercat să arăt în volumul meu Hasdeenii, a socoti că Junimea a fost singurul curent cultural-literar şi politic care a răspîndit lumină în a doua jumătate a secolului al XIX-lea înseamnă să se piardă din vedere marea ecloziune culturală de după 1859, mult mai bogată şi mai complexă decît se crede. Alături de societatea ieşeană trebuie avute în vedere cel puţin încă două curente majore ale timpului: direcţia liberală şi naţională, ilustrată de mai multe direcţii – de emulaţia publicistică din preajma lui C.A. Rosetti, dar mai ales de gruparea de literaţi, filologi, istorici şi jurnalişti strînsă în jurul lui B.P. Hasdeu, la Bucureşti, ca şi de alţi corifei (Kogălniceanu, Odobescu sau brătieniştii mai angajaţi) –, şi direcţia narodnic-socialistă activată de C. Dobrogeanu-Gherea şi revista Contemporanul. Studiind, aşa cum s-a întîmplat din anii ’60 ai secolului trecut încoace, mai ales Junimea şi junimismul, riscul de a reprezenta cultura epocii mai ales în termenii conservatorismului europenist, organicist şi, nu în ultimul rînd, masonic, neglijînd direcţia naţionalist-militantă şi antimasonică a hasdeenilor, ca şi stînga ideologică şi artistică gheristă, poate deveni o reflectare unilaterală păguboasă a unei porţiuni de trecut care înseamnă, pînă la urmă, „epoca marilor clasici“, vîrsta modernizării instituţionale, administrative, galopante, vremea unificării statului naţional modern şi a dobîndirii independenţei politice, ca şi etapa construirii prosperităţii din la belle époque a Micii Românii.

Iată însă că recuperarea tendinţei liberale şi naţionale din acel moment al dezvoltării noastre istorice tinde în ultimii ani să se afirme mai pregnant, chiar dacă în continuare ne lipsesc lucrările despre Rosetti şi rosettism, Brătianu şi brătienism. Contribuţia lui Cristian Preda la relectura gherismului, chiar dacă nu restaurează dreapta cumpănă în raport cu stăruitoarele abordări actuale ale conservatorismului – de la Ion Stanomir la Laurenţiu Vlad – completează în chip salutar peisajul revizitărilor acestui trecut al bătăliei ideatice, politice şi culturale din Vechiul Regat. Mai consistente se dovedesc însă restituirile legate de opera lui Hasdeu şi a colaboratorilor săi, meritorii fiind în acest sens atît reeditările – nu tocmai uşoare, critic şi cu acribie – ale creaţiei polihistorului născut în Basarabia, cît şi exegeza. Marile şi perseverentele abordări îi privesc mai ales pe Ion Oprişan şi Stancu Ilin, dar pe lîngă aceştia pot fi menţionate şi alte nume, cu propuneri de decupaje tematice menite să aprofundeze cunoaşterea efervescentului gînditor şi creator.

Recent încheiatul tîrg de carte Gaudeamus de la Cluj mi-a permis să iau la cunoştinţă editarea perseverentă şi extrem de utilă a revuisticii iniţiale a lui Hasdeu. Astfel, pînă în prezent, Ion Oprişan a scos – într-o aleasă îngrijire – România. Revistă ebdomadară. Iassi, 1858-1859 (Bucureşti, Ed. Vestala, 2008, 152 p.), Foaea de Storiă Română. Iassi, Anul Unirei I ş1859ţ (aceeaşi editură, 2007, 144 p.), Foiţa de Istorie şi Literatură. Iassi, 1860 (2007, 240 p.), Din Moldova (Lumina). Sciinti. Literatura. Critica. Iasi, 1862-1863 (2009, 392 p.) şi Aghiuţă. Foaie umoristică, satirică şi critică. Bucureşti, 1863-1864 (2009, 272 p.). Trebuie recunoscut fără nici o ezitare: ritmul, modul şi natura restituirii se cuvin întîmpinate cu aplauze. Cinci reviste ce preced unirea lui Cuza şi o însoţesc în etapa celei mai efervescente organizări a statului şi puterii cu o vervă jurnalistică, o erudiţie şi o pasiune fără egal în epocă ajung astfel, după un secol şi jumătate de aşteptare, la îndemîna oricui se interesează de acel moment fără egal al istoriei noastre. În vremea studenţiei şi, mai apoi, pe cînd îmi pregăteam doctoratul din Hasdeu, consultarea lor – pe microfilm, la Biblioteca Academiei – se făcea destul de dificil, în virtutea unei recomandări scrise, a unor aprobări punctuale, pe un suport nu foarte comod de accesat. Toate acestea rămîn acum de domeniul trecutului, revistele hasdeene ajungînd la experţi sau la simpli curioşi direct în bibliotecile personale. Reproduse anastatic, în chirilice, pe pagina din stînga şi tipărite cu alfabet latin şi atenţie filologică maximă pe cea din dreapta, primele trei publicaţii devin un excelent precedent în materie de bune practici pentru revuistica secolului al XIX-lea din vremea tuturor tranziţiilor culturale. La fel sînt şi celelalte, chiar dacă între timp alfabetul de tranziţie fusese abandonat, ceea ce permite acum reproducerea tel quel a paginilor. Excepţie face România, care „nu a ajuns pînă la noi decît în copie fotografică“, fiind reprodusă după acest intermediar. Se înţelege astfel mai bine urgenţa acţiunii editoriale de la Ed. Vestala şi caracterul excepţional al efortului laborios al lui Ion Oprişan.

Editorul hasdean face şi o descoperire importantă, repunînd în circuitul cultural şi nr. 28, din 21 mai 1864, al lui Aghiuţă, despre care nici nu se mai ştia dacă a apărut vreodată sau nu. Se emite cu acest prilej şi ipoteza existenţei unui nr. 29, din 26 mai 1864, dar rămîne pe seama altor explorări să stabilească în mod cert acest lucru sau să îl infirme.

Foarte utile sînt auxiliarele erudite ale ediţiei: note explicative, prefeţe, addenda – cu mărturii contemporane despre viaţa publicaţiei şi cu receptarea ei în timp – şi indici (cuprinsul după autorii tipăriţi, dar şi cel după titlurile ordonate alfabetic; indicele de opere citate în revistă şi cel de nume şi de pseudonime). Cu asemenea merite, Ion Oprişan ar trebui recompensat moral măcar printr-o receptare pe măsura pasiunii şi priceperii domniei sale, dacă nu şi altminteri, prin distincţii sau stipendii. Ar fi un fapt de maturitate culturală şi recunoaştere publică a reuşitei sale. Cît despre Hasdeu, el apare, iată, în straie de gală, cu fizionomia tînărului publicist care a fost, în faţa unei judecăţi înnoite a posterităţii.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

HasdeuGhitza - Duminica, 25 Aprilie 2010, 23:08

Un alt mare nedreptatit al posteritatii. Ce bine ca se mai ocupa cineva de el.

Ar trebui...Madame Bovary - Duminica, 25 Aprilie 2010, 23:10

... depasit stadiul exegezei globale a lui Hasdeu. Sunt atitea compartimente stiintifice si artistice la care a contribuit incit am impresia ca tot ce s-a scris pina acum e superficial.

BPHTaciune - Duminica, 25 Aprilie 2010, 23:12

Duduca Mamuca e cea mai tare proza scurta a sec. al XIX-lea romanesc. De mirare ca nu e prin manuale. Ceea ce parea licentios odinioara astazi e duios romantic si hazliu. Zau, de ce nu se ocupa ministerul de resort de restaurarea prestigiului acestui clasic?