OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe măsură ce arta de poet a lui Io(a)n Budai-Deleanu primeşte tot mai multă recunoaştere – lucru pe care ultimele decenii îl dovedesc –, interesul faţă de persoana însăşi a scriitorului devine tot mai accentuat. Astfel, chestiunea portretului scriitorului revine în prim-planul interesului, răspunzînd curiozităţii legitime legate de înfăţişarea juristului iluminist cu titlu de doctor în teologie, dar aspirînd cu temei la titlul de autor al unicei noastre epopei finalizate (de pînă la Levantul lui Mircea Cărtărescu).
Căutîndu-şi locul potrivit prin provinciile Imperiului Habsburgic, iluminiştii noştri şi-au pierdut într-atît urma, încît unora dintre ei nu le cunoaştem nici chipul, nici mormîntul. Cu nevoia de pietate funerară ne-am mai descurca întru cîtva, dar cu absenţa din orizontul nostru perceptiv a fizionomiei unor oameni atît de vii, de dinamici şi de stăruitori în a-şi susţine şi răspîndi ideile ne vine greu să tratăm. Avem, de fapt, numai două portrete sigure ale unora dintre membrii pleiadei marilor ardeleni din jurul anului 1800, iar acestea sînt tabloul în ulei înfăţişîndu-l pe colericul şi inegalabilul Gheorghe Şincai, şi gravura cu Petru Maior, ambii în „haine nemţeşti“, în redingotă. Adeseori m-am gîndit la cele două chipuri, descoperind că primul se reproducea cu mare asemănare în înfăţişarea profesorului de socialism ştiinţific al Universităţii clujene „Ovidiu Şincai“ (devenit politician postdecembrist din suita iliesciană şi denumind postum un institut de studii politologice), în timp ce al doilea se regăseşte, cu frapantă asemănare de trăsături şi expresie, în criticul literar tîrgumureşean Al. Cistelecan.

În cazul lui Samuil Micu şi al lui Budai-Deleanu, stăm altminteri. Aici nu s-a descoperit încă nici o urmă de portret atribuibil cu certitudine celor doi, deşi nici unul dintre ei nu a fost un anonim, ci fiecare a ocupat poziţii semnificative în viaţa publică a Imperiului. Cel puţin Maniu Micu – aşa se numea el ca mirean – a fost prezent, în mai multe rînduri, în centre urbane de prima mînă ale Imperiului, fiind la Viena între 1766 şi 1772 mai întîi, reîntorcîndu-se în Capitală cinci ani mai tîrziu, pentru o nouă perioadă de timp (1777-1783), şi ajungînd către sfîrşitul vieţii cenzor de carte românească la Tipografia din Buda (1804-1806). Cu toate acestea, deşi integrat unei vieţi culturale şi unei ambianţe de gîndire impregnate de interes pentru „aici şi acum“, şi în pofida faptului că a fost foarte activ în cîmpul cercetărilor laice, ca istoric şi ca girant al culturii româneşti scrise sortite tiparului, nu s-a găsit, pînă în prezent, nici o reprezentare grafică ori picturală a lui din stricta contemporaneitate.

Ceva mai fericit pare să fie cazul lui Budai-Deleanu însuşi care, cel puţin, beneficiază de un excelent portret literar, o fişă caracterologică, alcătuită de exegetul lui Ion Urcan. La fel, în anii scurşi de la decesul lui (1820), au apărut mai multe tentative de a-i reconstitui chipul pe bază de memorie afectivă şi imaginaţie, unele mai izbutite, altele mai puţin, dar, de fapt, păşim pe acelaşi teren al absenţei mărturiilor vizuale referitoare la chipul marelui nostru poet.
De aceea, articolul pe care cunoscutul cercetător şi istoric literar Mihai Mitu îl publică în România literară nr. 26 (an. XLII, 16 iulie 2010, pp. 12-14), sub titlul „Un posibil portret al lui Ioan Budai-Deleanu“, mi-a stîrnit un mare interes, mai cu seamă că nu a trecut încă o lună de cînd, în anul jubiliar în care se împlinesc 250 de ani de la naşterea şi 190 de la decesul poetului, Irina Petraş a publicat o culegere de studii budaideleniene, iar Traian Ştef şi-a tipărit cea mai recentă, a treia, repovestire a Ţiganiadei (după versiunile în proză ale lui Şerban Codrin şi Grigore Ţugui), semnalînd, o dată în plus, actualitatea poetului.
Urmînd un studiu al istoricului artei Mircea Ţoca, dedicat figurii pictorului baroc român din Transilvania Efrem Micu, unde se arăta că iconostasul Bisericii Greco-Catolice Sfînta Barbara din Viena conţine printre portretele evangheliştilor şi un Luca ce reproduce însuşi chipul artistului, Mihai Mitu duce mai departe ipoteza, presupunînd şi pentru alte figuri ale iconostasului că ar fi avut modele inspirate de prezenţele româneşti în Capitala Imperiului. Astfel, apostolul Ioan ar putea fi tînărul alumn Budai-Deleanu, în timp ce Petru şi Pavel ar conserva chipurile a doi ierarhi importanţi ai românilor greco-catolici, Samuil Micu şi, respectiv, Grigore Maior.

Figura tînără, de aparenţă efeminată – datorită modului de a se purta părul în ambianţa epocii şi a obiceiului catolic, dar mai generalizat în societatea vieneză de stil occidental baroc şi iluminist, al bărbieritului – a evanghelistului Ioan ar reproduce, aşadar, chipul căutat al savantului şi bardului naţional la tinereţe. În 1780, studentul Ioan Budai era în al treilea an de studii teologice la Viena şi împlinise 20 de ani, iar pictorul Efrem Micu tocmai picta acolo iconostasul bisericii menţionate.
Conform acestor asocieri pe care le face Mihai Mitu, patru din cele douăsprezece figuri ale iconostasului santabarbarian ar reprezenta portrete în toată regula ale unora dintre figurile luminoase ale românimii greco-catolice. Continuînd raţionamentul, pentru a-l face pe deplin plauzibil, s-ar cuveni descoperite şi prototipurile celorlalţi opt apostoli printre numele emblematice ale vremii. Extrem de seducătoare, ipoteza lansată de Mihai Mitu face din lucrarea portretistică multiplă a lui Efrem Micu un adevărat panteon al mişcării savante şi artistice din Transilvania iosefină, adunîndu-i într-o reprezentare de grup pe primii doisprezece lideri spirituali şi culturali ai românilor prezenţi, în acel moment, la Viena. Răspunsul la întrebarea privitoare la sursele concrete de inspiraţie ale pictorului, deci la identitatea precisă a modelelor lui contemporane, s-ar putea afla în consultarea listei prezenţelor româneşti în Viena anului 1780, aşa cum se regăseşte ea în cercetările Luciei Protopopescu sau în cele care i-au urmat.

Dacă ipoteza lansată de Mihai Mitu ar putea fi argumentată şi în sensul asocierii celorlalţi apostoli reprezentaţi pe iconostas cu figuri ale elitelor româneşti din Capitala imperială, ne-am putea regăsi în faţa uneia dintre cele mai importante mărturii iconografice pentru secolul al XVIII-lea cultural românesc.