OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintr-un anumit punct de vedere, nu doar biografia individului traversează marile momente ale unui parcurs istoric, ci, la rîndul său, şi acesta din urmă se înscrie, după împrejurări şi cu accente specifice, în cuprinsul unei vieţi. Este ceea ce ezoterismul a exprimat încă din vechime, observînd în termeni simbolici nu numai că infinitul mic locuieşte în cuprinsul celui mare, ci şi că infinitul mare se lasă cuprins de către cel mic. Astfel, „universul într-o coajă de nucă“ despre care vorbeşte Stephen Hawking, ori galaxia prinsă pe post de medalion la gîtul unei pisici, precum în filmul Men in Black, devin două posibile imagini ale unei vechi idei care nu s-a lăsat frecventată doar de fizică, de artă, ca mai sus, ori – aş adăuga - de filozofie, ci apare şi în teoretizările istoricilor.

Întîi, renunţarea la fantasma obiectivistă şi pariul pe sinceritate. Se înţelege ca de la sine relaţia de contrarietate între pretenţia van demiurgică la obiectivitate, în viziunea lui Carol Iancu, şi experienţa sincerităţii. În mod semnificativ, fragmentul citat nu se referă la exigenţa – minimală, totuşi, într-o strădanie cu pretenţii ştiinţifice – a onestităţii intelectuale. Respectivul concept trimite la deprinderea şi la aplicarea corectă a unui set de principii şi norme, de tehnici şi metode caracteristice tipului de demers încercat, circumscriind, astfel, un orizont tipic pentru disciplina istorică şi pentru etica profesională pe care aceasta o presupune. Cuvîntul folosit este cel de sinceritate, noţiunea presupunînd o angajare personală în direcţia onestităţii care depăşeşte strădania bunului şi corectului meseriaş într-ale reconstituirii trecutului, vizînd un angajament mai profund, prealabil opţiunilor profesionale şi depăşindu-le cu mult pe acestea, ca unul ce ţine de un mod al asumării demnităţii umane, un fel al aşezării de sine în lume.

Istoria care „m-a făcut“, a lui Pierre Nora, se cuvine înţeleasă, la rîndul ei, în programul lui Carol Iancu – şi nu doar al lui – într-un chip neunivoc. Nu se trimite astfel doar la circumstanţele de viaţă şi la împrejurările ţinînd de un anumit context economic, social şi politic, ci şi la istoria citită, la exemplele modelatoare, la paginile de evocare a trecutului, care, toate, l-au „moşit“ pe cel ce, el însuşi, urma să devină un expert al aceluiaşi areal al cunoaşterii. Şi tot astfel, istoria „pe care am făcut-o“ nu poate însemna doar pagina scrisă, documentul descoperit în arhive, interpretarea faptelor din prisma unei anumite experienţe de viaţă şi lectură, ci şi participarea nemijlocită a istoricului la modelarea într-un anume sens a lumii din care face el parte.

Ego-istoria lui Carol Iancu, inspirată de gîndul lui Pierre Nora, însă rod al unei experienţe – de ce nu am spune-o, traumatizante (marginalitate etnoculturală, exil, schimbare repetată a apartenenţei cetăţeneşti, reconstruiri de sine în alte peisaje culturale) – plasează istoricul într-un cîmp de forţe multiple, ca pe un autentic om leonardesc, răstignit printre vectori contrastanţi şi complementari. Ea înseamnă şi civism, şi simţ etic, şi cinste funciară, şi respect faţă de semeni şi de cunoaştere; dar este, totodată, şi curajul avansului pe cont propriu, pe căi nemaistrăbătute, riscul originalităţii, frumuseţea insolitării prin descoperire şi explorarea prin exploatarea calităţii de martor.