OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cînd societăţile nealfabetizate au descoperit valoarea istoriei orale pentru reconstituirea trecutului, vechea semeţie a recursului exclusiv la documentele scrise – dinainte amendată, de pe vremea săpăturilor lui Heinrich Schliemann la Troia, şi de arheologie – a început să pălească. Iată-l însă pe istoricul filozofiei la treabă, pe un teritoriu ce părea să-i rămînă interzis pentru totdeauna: „...Anecdota condensează sensul unei întregi filozofii. Istorioara nu-i un scop în sine, ţinînd de bîrfă, de «spuma zilelor» ori de suprafaţa lucrurilor: ea arată ce e profunzimea şi-l conduce direct la epicentru pe oricine pleacă urechea la aceste saga miniaturale. Adesea, istorioara va fi pusă pe nedrept pe seama unuia sau altuia, o anumită vorbă de duh putîndu-i caracteriza pe mai mulţi filozofi. N-are importanţă: spiritul este comun, filozofii Antichităţii, în cvasitotalitatea lor, nu pun nimic mai presus de libertatea lor şi nenumărate fapte diverse atribuite unora sau altora reamintesc, pe scurt, marile idei sau tezele esenţiale ale unui filozof“ (Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei). Un asemenea fragment valorează cît o adevărată reabilitare a legendei, a povestioarei cu poantă, a fabulei cu morală, expediate, încă din Evul Mediu, dacă nu chiar mai dinainte, în zona divertismentului superficial, a artei de consum rezervate spiritelor needucate, consumismului de speluncă şi colportării orale specifice categoriilor sociale joase.

 

Evul Mediu a respins masiv această categorie de naraţiuni, socotindu-le ori minore prin tematică, ori nedemne de crezare – din perspectiva plauzibilităţii lor –, căutînd, cu un instinct pozitivist avant la lettre, o rigoare pe care, altminteri, prin predilecţia pentru gîndirea simbolică şi prin ampla deschidere către metafizic a imaginarului epocii, nu părea deloc să o încurajeze. (Este, de altfel, unul dintre paradoxurile de care epoca respectivă s-a învrednicit.) De atunci, o linie cărturărească majoră şi predominantă a continuat să discrediteze relatarea nescrisă, efemeră, bazată pe reproducere din memorie – socotită aproximativă şi lacunară prin definiţie –, împingînd-o, pentru multă vreme, în marginalitate. De la o vreme, au apărut însă tehnicile imprimării şi ale reproducerii vocii, artele vizuale moderne – fotografia şi filmul –, care şi-au dovedit eficacitatea, capacitatea de a reproduce raporturile temporale din timpul performării la scara de 1:1, acurateţea suplimentară faţă de cuvîntul scris pe un suport material.

 

Totodată, deplasările de paradigmă în ştiinţă, acreditarea relativităţii şi teoriile discontinuităţii, cultul liberal al individului şi cel democratic al maselor anonime au efectuat translaţia dinspre centralitatea unei abordări către asezonarea ei într-o „salată“ metodologică mult mai complexă, în care felurile interogaţiei sînt pe cît de diferite, pe atît de complementare. Era astfel firesc ca, odată cu răspîndirea radioului, a fotografiei, a cinematografului şi a televiziunii, a comunicaţiilor satelite, a telefoniei celulare, a Internetului şi a GPS-ului, mărturiile scrise să descopere, ele însele că sînt puse în criză de voga altor modalităţi de conservare şi de reproducere a trecutului; mai discontinue, mai fragmentare. Odată cu aceste multiple evoluţii – nu doar tehnologice –, „aceste butade mnemotehnice, aceste fotografii greceşti, aceste cromolitografii ale Antichităţii...“, cum le numeşte autorul francez, cu o pregnanţă memorabilă, trebuiau să revină în atenţia spiritelor deschise, chiar iconoclaste, în vederea unei rediscutări a statutului lor. Vremea lui Diogenes Laertios, a lui Ion Neculce din O samă de cuvinte, a atîtor consumatori-păstrători de anecdote abia începe să vină. Este vremea anunţată de marii aforişti francezi, de fulguraţiile nietzscheene şi cioraniene, de fragmentele kafkiene...