OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O nouă ediţie din studiile de istorie socială ale lui Constantin Giurescu, de astă dată sub titlul Despre boieri şi despre rumâni (Bucureşti, Editura Compania, 2008, 270 p.), reia integral structurarea din volumul postum, apărut în 1943, a celor trei studii care l-au consacrat pe autor drept unul dintre cei mai importanţi istorici români ai straturilor sociale româneşti dinainte de modernitate. Ele au fost incluse, în 1993, şi în masiva retrospectivă plasată sub titlul generic Studii de istorie, unde chipul expertului se întregea prin includerea preţioaselor pagini de istoria istoriografiei, Giurescu fiind un studios de prima mînă în materie de cronistică românească. Cu toate acestea, tirajul mic al reeditării postcomuniste nu avea cum să ţină la dispoziţia pasionaţilor de istorie această carte aureolată, care l-a consacrat pe cel dintîi istoric din dinastia Giurescu în calitate de expert în istoria socială românească. Recitindu-l pe autor astăzi – împreună cu nota însoţitoare a nepotului, Dinu C. Giurescu –, ai prilejul de a estima cît a înaintat cunoaşterea vechii clase stăpînitoare din Ţara Românească şi din Moldova în secolul scurs aproape în întregime de la cursul dedicat boierimii în 1918, care, prelucrat, a făcut mai apoi obiectul paginilor din volum, aşa cum le ştim. Ceea ce poţi afla este că lucrurile sînt încă neclare, că nu avem prea multe certitudini cu privire la stăpînitorii medievali şi la cei care au structurat şi au reprezentat sistemul politic din cele două state româneşti şi că 90 de ani de cercetări nu au împins fundamental înainte cunoaşterea în acest domeniu. Ştim încă destul de puţin şi de imprecis în acest domeniu, nu doar pentru că, vreme de jumătate de secol, propaganda comunistă a fost, mai mult sau mai puţin consecvent, împotriva studiilor referitoare la elitele sociale şi politice dinainte de comunism. Înseşi marile colecţii de documente referitoare la timpurile dinainte de modernitate sînt în continuare incomplete, nepermiţînd cunoaşterea amănunţită a chestiunii.

 

Nici cu înţelegerea „rumâniei“ nu stăm strălucit, ceea ce face cu atît mai preţioase studiile celui dintîi Giurescu, oricît s-ar fi îmbogăţit între timp cazuistica şi oricîte corecturi în interpretare ar fi survenit mai recent. Încă nu este clar nici ce anume trebuie înţeles prin atît de uzitatul astăzi termen de „ţărani“, care asimilează în sfera lui de cuprindere atît pe sătenii de la cîmpie, ocupaţi cu agricultura, cît şi pe cei din proximitatea pădurilor („codrenii“, „pădurenii“), ce-şi duceau viaţa exploatînd resursele silvestre, desţelenind, lăzuind, construind case, acareturi şi biserici din lemn, culegînd plantele comestibile şi vînînd sălbăticiunile locului, confecţionînd obiecte de trai din acelaşi material lemnos. Şi mai sînt şi „muntenii“ – populaţia spaţiilor locuite de la munte, specializată în exploatarea păşunilor alpine, crescînd oi şi capre; ori sătenii din preajma lacurilor şi iezerelor, de la Marea Neagră şi Dunăre, trăind mai cu seamă din pescuit, exploatînd resursa piscicolă a locurilor de baştină.

 

Revenind la boieri, faptul că P.P. Panaitescu le atribuia o origine etnică nomadă, văzînd în ei reprezentanţii stăpînitorilor nou-veniţi şi instalaţi în mod violent peste sedentarii cuceriţi, este cea mai benignă dintre probabilităţi, chiar dacă modelul acestei teze se regăseşte în istoriografia occidentală romantică. Ceea ce nu s-a studiat încă nici acum este chipul în care boierimea s-a reînnoit mereu, după fiecare val de decapitări şi tentative de anihilare a domnitorilor, ca şi după morţile cauzate de confruntările militare cu adversari externi şi interni. Nu prea ştim cu precizie în ce fel noii reprezentanţi ai clasei stăpînitoare au adus cu ei şi un nou mod de a-şi înţelege misiunea, revizuind aparatul de stat şi funcţionarea acestuia, raporturile dintre ei şi voievod ori din însuşi interiorul grupului lor.