François Guizot (1787-1874) era
socotit mare istoric încă de pe vremea cînd bonjuriştii
români frecventau universităţile occidentale. Cărţile lui
erau lecturi „obligatorii“, la modă. Acest mare protagonist al
istoriografiei romantice franceze a rămas, totuşi, de aproximativ
un secol şi jumătate încoace, un model părăsit de
istoriografia română, şi nici aporturile sale de gînditor
politic nu au beneficiat de o receptare mai bună de atunci încoace.
Profilul lui de conservator liberal îl recomandă, totuşi,
astăzi unei alte receptări, înnoite, în mediile
intelectuale româneşti, ajunse la vremea unor somaţii
doctrinare clarificatoare. Tipul de liberalism moderat pe care Guizot
l-a practicat, ca şi simpatia lui pentru monarhia parlamentară,
pacifismul lui pragmatic şi apropierea de Marea Britanie atît
în calitate de ministru şi om politic, cît şi în
cea de autor de evocări istorice, îşi găsesc similitudini
atît printre personalităţile noastre istorice şi culturale
din acelaşi secol al XIX-lea – precum Ion Heliade-Rădulescu în
Ţara Românească şi Mihail Kogălniceanu în Moldova –,
cît şi printre cei care, astăzi, vădesc o compatibilitate cu
conservatorismul, admiraţie faţă de Casa Regală şi, nu în
ultimul rînd, oricît ar părea acest lucru de paradoxal,
solidaritate cu „revoluţia portocalie“.
Într-un asemenea context,
apariţia unei traduceri fundamentale din moştenirea lăsată de
istoric, Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea
Imperiului Roman pînă la Revoluţia Franceză (Bucureşti,
Editura Humanitas, 2000, traducere de Cristian Preda şi Miruna
Tătaru-Cazaban, 272 p.), este mai mult decît o simplă
recuperare tardivă. Nu este întîmplător că volumul a
apărut într-un proiect finanţat de Fundaţia Concept, de
Centrul pentru Dezvoltare Editorială al Institutului pentru o
Societate Deschisă din Budapesta şi de Ministerul Francez al
Afacerilor Externe şi Ambasada Franţei în România,
figurînd în programul „Ideea europeană“, în
seria „Societatea civilă“ coordonată de Aurelian Crăiuţiu. El
face parte dintr-o bibliografie socotită pe bună dreptate
fundamentală în domeniul modelării unei conştiinţe civice
adecvate democraţiei şi asumării lucid-active a europenităţii,
ambele părţi dintr-un patrimoniu colectiv menit să contureze un
viitor mai recompensant decît trecutul şi prezentul.
Două dintre formulările cu care a
intrat Guizot în istorie merită amintite ca unele ce sînt
definitorii pentru felul cum înţelegea el provocările vieţii.
„Spiritul revoluţionar, de insurecţie este un spirit opus în
mod radical libertăţii“ spunea el, definindu-se ca adept al
reformării societăţii, şi nu al răsturnărilor brutale,
aducătoare de dezechilibre pernicioase. Cu un alt prilej, el dădea
sfatul: „Faceţi economii mai curînd decît copii“,
pariind pe o anume reţetă a prosperităţii, deşi astăzi ştim
ceea ce el ignora: sporul demografic este el însuşi o bogăţie.
În Istoria civilizaţiei în
Europa – una dintre cele mai faimoase lucrări semnate de Guizot,
în fapt un titlu sub care sînt reunite prelegerile
universitare imediat anterioare anului 1828, cînd apărea
volumul –, autorul face saltul de la istoria rezumată la
reconstituiri faptice către tentativa de a descoperi un sens de
înaintare dincolo de acestea. Istoricul îşi încadrează
astfel demersul într-o concepţie vizînd ambiţii de mai
amplă cuprindere şi de o anvergură filozofică. Proiectul lui
Guizot stă în picioare pînă astăzi şi fără de care
istoriografia nu ar fi decît muncă de artizanat anticăresc,
puzzle de întîmplări, chipuri şi împrejurări,
scrutate cu un ochi avid de detalii, dar incapabil să descopere un
sens mai profund. Din formula lui, înţeleasă astfel, se
revendică şi Fernand Braudel, şi Ostwald Spengler, dar şi un
Huntington.
Ce este însă civilizaţia pentru
Guizot? Respingerea explicită a definiţiei de dicţionar îl
obligă la exemple, tatonări şi deducţii. Un popor care are trai
înlesnit, dar este ţinut în amorţeală, nu este
civilizat. Nici altul, care, fără a o duce pe deplin bine, trăieşte
suportabil, dar ale cărui sentimente înalte au fost cultivate,
principiul libertăţii fiindu-i, totuşi, neutralizat. Un al treilea
tip de colectivitate ar fi cea care îşi dezvoltă cîteva
libertăţi individuale, dar trăieşte în extremă dezordine
şi inegalitate socială; experienţă la fel de neproductivă pentru
civilizaţie. Nici un al patrulea popor, în cadrul căruia
libertatea fiecărui ins e mare, iar inegalitatea e redusă (ori
trecătoare), dar unde nu există nici un interes pentru treburile
publice, nu este de luat ca model. Abia popoarele care îşi
schimbă starea, evoluînd ca ansamblu, înaintînd în
cunoaştere şi în asumarea progresului societal la multiple
niveluri, creează şi degajă o civilizaţie.
Reţeta, prin care poţi verifica în
ce categorie ne putem încadra, este simplă: „Luaţi toate
faptele din care se compune istoria unui popor şi care, în mod
obişnuit, sînt considerate a fi elementele vieţii sale; luaţi
instituţiile lui, comerţul său, industria sa, războaiele şi
toate detaliile guvernării sale: atunci cînd vreţi să le
consideraţi în întregul lor, în relaţia lor,
atunci cînd vreţi să le apreciaţi, să le judecaţi, ce
anume le cereţi? Le cereţi să arate în ce fel au contribuit
la civilizaţia acelui popor, ce rol au jucat ele aici, ce parte au
ocupat, ce influenţă au exercitat. Doar astfel veţi dobîndi
o idee completă a lor şi, mai mult decît atît, doar
astfel le veţi măsura, le veţi aprecia adevărata valoare: ele
sînt, într-un fel, nişte fluvii cărora li se cere să
dea seamă de apa pe care trebuie s-o verse în ocean“.
Formula a fost urmată, la noi, de E. Lovinescu – om de formaţie
pariziană insuficient explorată de exegeţi –, în Istoria
civilizaţiei române moderne (1924-1925). Nici Pompiliu Eliade
nu era străin de acest spirit atunci cînd studia influenţa
franceză asupra spiritului nostru public, stăruind asupra
statalităţii româneşti în perioada fanariotă (1898),
chiar dacă, în egală măsură, tentativa acestui autor poate
fi raportată şi la analiza SUA întreprinsă de Alexis de
Tocqueville sau a Rusiei datorată vărului acestuia din urmă,
marchizul de Custine.
Cine face însă astăzi istoria
civilizaţiei în cultura română?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters