Ce fel de istoriografie se scrie astăzi
în România? Întrebarea s-a mai pus şi se va mai
pune, iar răspunsurile la ea sînt multiple. Inspiraţia
acestei interogaţii depăşeşte circumstanţele de moment şi
vizează o urgenţă culturală, căci, în fapt, îndărătul
ei se ascunde nevoia de elucidare a rădăcinilor unei practici
istoriografice dominante, ale cărei trăsături s-au stabilizat
începînd cu a doua modernitate, cea de după 1848,
definindu-se tot mai mult în veacul al XX-lea. Chestiunea este,
totodată, subîntinsă de constatarea lui Michel Onfray –
referitoare la retrospectiva integrală a filozofiei occidentale –
că „Istoriografia dominantă în Occidentul liberal este
platoniciană. Aşa cum, în secolul trecut, în imperiul
sovietic, istoria (filozofiei) era scrisă doar din punct de vedere
marxist-leninist, în bătrîna noastră Europă, analele
disciplinei filozofice sînt elaborate de pe poziţii idealiste.
În mod conştient sau nu“ (Michel Onfray, O contraistorie a
filosofiei, vol. I, trad. de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iaşi,
2008).
În ceea ce ne priveşte, sîntem,
probabil, şi noi, în posesia unui peisaj istoriografic modelat
de o pană mai degrabă liberală, dacă ne gîndim la influenţa
exemplului istoriografic francez – frecventat de tînărul
Kogălniceanu la Lunéville şi de Bălcescu la Paris, de
Hasdeu la Harkov, avîndu-l ca model pe Karamzin, de Iorga,
iarăşi la Sorbona –, în pofida stagiilor prin ambianţa
germană şi a adăstărilor în umbra unor maeştri nemţi ai
studierii trecutului.
Faptul că majoritatea acestor autori
provenea din rîndurile boierimii – fie ea mare sau mică, dar
cu vederi liberale – explică, poate, măcar parţial, de ce marile
motive repetitive ale scrisului nostru istoric au fost: cultul celor
puternici (întotdeauna domnitorii), faptele de arme şi
guvernarea. Acest aer ultramontan a dus mai departe modelul social şi
tematic al predecesorilor ştiuţi şi neştiuţi, autori de cronici
şi de istorii. Grigore Ureche, cei doi Costin – Miron şi Nicolae,
stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, reprezentanţi ai
aristocraţiei înalte, au selectat temele relevante pentru
lumea lor, cea a boierimii de sfat domnesc şi a proximităţii
puterii absolute, chiar şi atunci cînd au văzut în
aceasta din urmă doar aliatul posibil al unui eventual regim politic
de tipul republicii nobiliare polone.
Încă din vremea paşoptiştilor
s-a conturat deci un discurs liberal şi naţional care glorifica
eroismul şi pe marii lui actori princiari – de la Mihai Viteazul
şi Ion Vodă cel Cumplit la Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare –,
adăugîndu-şi, prin chiar acest fapt, note conservatoare,
admiraţie la adresa trecutului idealizat şi aureolat pe anumite
linii interpretative conforme cu aspiraţiile epocii scriitorului de
istorie. Aşa a devenit Mihai Viteazul luptătorul neobosit pentru
unire din textele lui Florian Aaron şi Bălcescu, aşa s-a
metamorfozat Ion Vodă într-un voievod reformator care anunţa
gloria contemporană a lui Cuza, în cheia unionistului Hasdeu,
şi aşa a devenit Dracula, dintr-un tiran sîngeros, un campion
al independenţei şi un campion al actului justiţiar, încă
din Ţiganiada lui Budai-Deleanu. Cît despre Ştefan, înainte
de a pătrunde în topul celor mai mari români şi
prefaţîndu-şi destinul postum de sfînt ortodox, el a
fost uns de istorici drept atletul prin excelenţă al lui Cristos,
păzitor al porţilor Europei.
Datorită interludiului comunist, cînd
e-fortul propagandei oficiale a regimului a fost acela de a face pe
profesioniştii scrisului istoric să lase în urmă paradigma
naţionalistă a interbelicilor în folosul unei racordări la
principiul internaţionalismului proletar şi la doctrina marxistă a
luptei de clasă, continuitatea în raport cu versiunea
interbelicilor referitoare la trecutul românesc a dobîndit
o nouă legitimitate şi chiar un aer relativ subversiv. Ceea ce
apărea însă ca o opţiune favorabilă restaurării valorilor
proprii cenzurate de dogmatismul stalinist iniţial s-a dovedit mai
apoi, odată cu preluarea de către ideologii lui Ceauşescu a
temelor respective şi cu adaptarea lor la comunism, o cursă şi,
într-o anumită măsură, o piedică în calea dezvoltării
istoriografice româneşti. Probabil cel mai strălucit produs
al acestei mixturi de ideologie de stînga, naţionalism şi
conservatorism este opera lui David Prodan, cu eroi din clasele de
jos – ţăranul Horia, dar şi cărturarii Şcolii Ardelene,
marginali în ierarhia provincială a Imperiului lui Iosif al
II-lea –, cu cultul „istoriei muncii“ aservite (iobăgia
transilvană) şi cu aplaudarea ridicărilor masive la luptă socială
ale oamenilor simpli.
A înnoit însă
istoriografia ultimilor circa 20 de ani discursul istoricilor români
într-un mod substanţial, făcîndu-i să părăsească
făgaşul parcă definitiv statornicit? Sîntem, deocamdată, în
faza unor preţioase acumulări metodologice, cu multiple rezultate
de detaliu şi cu schimbări de angulaţie investigativă, dar ele nu
au ajuns încă să formeze o masă critică, aptă să modifice
cursul interpretativ de pînă mai ieri. O demonstrează nu
numai tratatul de istorie al Academiei, care pare să nu difere
foarte mult, la nivelul concepţiei, de proiectul iniţial, din anii
’70 ai secolului trecut, deşi sub patronajul generaţiei
„seniorilor“ se regăsesc şi destui „juniori“, ci şi
înfăţişarea trecutului propriu în manualele de astăzi,
departe, şi, totuşi, aproape de cele de ieri.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters