Autor: 
Categoria: 
Cu aproape un deceniu în urmă
apărea ampla, monumentala carte a lui Ion Taloş, Cununia fraţilor
şi Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc
şi universal. Studiu monografic şi corpus de texte (Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2004, 960 p.). Sînt puţine operele de
asemenea vast orizont comparatist şi de o strădanie atît de
stăruitoare în scrutarea moştenirii folclorice în
posesia căreia ne aflăm ca acest volum. Cu toate acestea, fie din
pricina tirajului limitat al cărţii, fie din prudenţa ştiinţifică
a celor care aparţin domeniului, dar nu se socotesc egalii în
cunoaştere ai autorului, fie pentru că alte urgenţe au chemat
condeiele în alte direcţii, întîmpinarea critică
de care s-a bucurat volumul etnologului român stabilit în
Germania a fost destul de palidă. Se poate întîmpla,
fireşte, ca o anume timiditate în faţa acestei probe de
virtuozitate să se fi datorat, măcar în ce îi priveşte
pe istorici, eşecului sonor al lui Nicolae Densusianu, înregistrat
odată cu apariţia cărţii lui, altminteri faimoase, Dacia
preistorică (1911). Cu acel prilej s-a văzut că apelul la folclor
în reconstituirea trecutului trebuie realizat cu infinită
prudenţă, înarmat cu toate metodele şi instrumentele unei
bune cunoaşteri, înaintînd în mişcări atent
descompuse şi propunînd soluţii extrem de precaute
întrebărilor deschise de propria anchetă. Din păcate,
călăuzit de o filozofie a istoriei inspirată masiv de Giambattista
Vico, Densusianu s-a pripit în identificarea unor figuri divine
în illo tempore, socotind propriile ipoteze o bază sigură de
înaintare şi elaborînd mai curînd o mitologie
proprie decît o sinteză autentic ştiinţifică despre trecut.
De atunci încoace, noile generaţii de istoriografi au devenit
mult mai prudente, preferînd replierea în zona u-nui
anume tehnicism sau ancorarea în practica pozitivistă a
stabilirii de fapte văduvite de interpretări.
Demersul de durată al lui Ion Taloş
pentru cunoaşterea principalelor balade româneşti a început
odinioară cu creaţia populară despre Meşterul Manole. Alături de
sinteza publicată în anii ’70 (Meşterul Manole. Contribuţie
la studiul unei teme de folclor european, vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973), după revoluţie a urmat şi un corpus de texte pe
aceeaşi temă (Meşterul Manole, vol. II, Bucureşti, Editura Grai
şi Suflet – Cultura Naţională, 1997). În succesiunea
acestor lucrări, volumul din 2004 a marcat finalizarea unei
examinări asupra materialului popular legat de o altă baladă
faimoasă, Soarele şi Luna. Dincolo de toate lucrurile extrem de
valoroase – metodologic şi prin elucidările pe care le aduc –,
paginile respective sînt însă foarte importante şi
pentru cunoaşterea trecutului românesc. Şi iată de ce…
Există în moştenirea folclorică
a românilor mai multe balade care mărturisesc apartenenţa la
aceeaşi vîrstă a istoriei. Caracteristicile acestor patru
creaţii – care, spune Ioan Taloş, „formează templul arhaic al
culturii populare româneşti“, anume Mioriţa, Meşterul
Manole, Soarele şi Luna şi, într-o anumită măsură,Voichiţa – le recomandă ca formînd o unitate, căci sînt
lucrate „cu acelaşi material, cu aceleaşi unelte şi cu aceleaşi
culori“ (cu acelaşi tip de sensibilitate şi mentalitate, în
aceeaşi epocă istorică). În cazul fiecăreia dintre ele se
apelează la mit. Comun este şi sentimentul cosmic. Peste tot
survine metamorfozarea. Forţa cuvîntului în aceste
creaţii are dimensiuni biblice.
Astfel, în Meşterul Manole este
vorba despre mitul jertfei zidirii, nici o edificare neputînd
avea loc fără vreun sacrificiu uman. În Soarele şi Luna
mitul genezei celor două prezenţe cosmice presupune o relaţie
erotică interzisă între fraţi (incestul). Mioriţa are ca
obiect motivul nunţii mortului, la care Luna şi Soarele participă
în calitate de naşi, stele sînt nuntaşi, munţii –
preoţi, păsările – lăutari, ceea ce apropie balada de cea a
fratelui incestuos şi o transformă în mit. În fine,Voichiţa aduce în scenă o personificare mitică, Ciuma, şi
pune în mişcare blestemul matern infailibil care transformă
un fiu decedat în strigoiul supus ce o aduce pe soră la mama,
cu preţul întoarcerii din morţi.
Asemănări survin şi în
privinţa răspîndirii, morfologiei, funcţiei şi frecvenţei
celor patru creaţii anonime. Mioriţa a circulat ca baladă exclusiv
printre români. Soarele şi Luna se regăseşte şi la slavi.Meşterul Manole şi Voichiţa sînt răspîndite în
tot Sud-Estul european.
Este de observat, pe urmele lui Ion Taloş, că prin cele patru balade, cultura română medievală sau chiar premedievală se dovedeşte marcată de patru mituri fundamentale, de mare răspîndire orală în cadrul civilizaţiei noastre. Ceea ce căuta G. Călinescu la începutul istoriei sale – miturile fundamentale din cultura noastră – poate fi găsit aici, lăsînd deoparte „făcăturile“ romantismului literar (mitul Dochiei, făurit de G. Asachi pornind de la evidenţa istorică a prezenţei lui Traian în Dacia cucerită, ori cel al Zburătorului, de origine populară, însă nici pe departe atît de la nivelul circulaţiei orale, pe cît l-au făcut doi literaţi moderni, I. Heliade-Rădulescu şi, respectiv, M. Eminescu cu Luceafărul).
Chiar şi de-ar fi numai atît în cartea monumentală a lui Ion Taloş, şi tot ar trebui socotită o contribuţie majoră a ultimelor decenii de cultură naţională.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters