OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar cercetarea Larisei Turea impresionează pentru că porneşte, ca orice investigaţie veritabil asumată, dintr-o împrejurare de viaţă: „...copilăria mi-a fost bîntuită de silueta unei femei slabe, gîrbovite, care, pe atunci, mi se părea bătrînă ca munţii. Mă urmărea mereu, îmi ieşea în cale, încerca să mă îmbrăţişeze, să-mi strecoare în palmă bomboane şi dulciuri. Nimeni nu voia să-mi spună cine este – abia pe la 7 ani, cînd am mers la şcoală, mi s-a spus că această necăjită făptură, îşi mîncase, pe timpul foametei, unicul copil: o fetiţă de vreun anişor. [...] La un moment dat, a dispărut, nu s-a mai auzit nimic de dînsa, i s-au pierdut şi urma, şi numele; totuşi, maică-mea a întrebat-o cum s-a întîmplat şi femeia i-a mărturisit că, atunci cînd a fiert-o şi a mîncat-o (ce grozăvie!), fetiţa era deja moartă. Oscioarele, în cutia pantofilor ei de mireasă, le-a îngropat în curtea bisericii“ (Ovidiu Şimonca, „«De mai sînt, de nu mai sînt, de mă fac negru pămînt». Interviu cu Larisa Turea, autoarea volumului Cartea foametei“, în Observator cultural, nr. 424, mai 2008).

Eram angajată la revista Moldova [...], în deplasările pe teren îmi notam, aparte, şi mărturii despre foamete. Însă nu puteam publica nimic, nici chiar aluziv, pînă prin 1987“ (ibidem). Cu toate acestea, cartea a putut apărea abia în 1991, la Chişinău, într-o formă incompletă. Volumul amplu documentat în arhivele moldoveneşti, publicat în România, nu în ţara lui Voronin, în 2008, este rodul a încă cincisprezece ani de eforturi. El cuprinde transcrierile după mărturiile culese în drumurile sale de Larisa Turea, un grupaj semnificativ de documente oficiale, de stat şi de partid, referitoare la foametea prin care Stalin a pedepsit Moldova întoarsă la soviete pentru cooperarea ei cu armatele române între 1941 – 1944, şi un mănunchi de fotografii de epocă, profund evocatoare şi ele.

Practic, odată cu monografierea foametei din Moldova anilor 1946-1947, harta ororilor prin care a trecut populaţia României Mari împărţită, din 1940 înainte, între mai multe state, se completează cu o nouă pată de sînge. Pogromurile legionare şi condamnările politice care au urmat rebeliunii, trenurile morţii şi deportările de evrei şi romi în Transnistria iniţiate de statul român, deportările la Dachau şi Auschwitz de pe teritoriul Ardealului de nord-vest puse în operă de Ungaria amiralului Horthy, internarea în lagăre şi închisori a României burgheze de către noii guvernanţi comunişti şi pedepsirea prin înfometare a basarabenilor de către autorităţile staliniste, uciderile şi torturile prilejuite de colectivizare, tentativa de lichidare a germanilor din România prin transplantarea lor în Donbas şi Dobrogea, fac din anii 1940 – 1965 un interval istoric al unei acţiuni paradoxale şi mereu reluate asupra altor segmente ale societăţii. Este vorba despre o acţiune nimicitoare a statalităţii dicta-toriale, extremiste, îndreptate împotriva cetăţenilor. Analizele ulterioare vor arăta dacă asemenea acţiuni îşi au echivalentul în cadrul regimurilor similare din vest (Hitler, Mussolini, Salazar, Franco), şi între ce limite. Tratate deocamdată separat, toate aceste manifestări ale nebuniei dictatoriale sînt abia în etapa reconstituirilor documentare şi a aproximărilor cantitative. Într-o dinamică ştiinţifică ulterioară, ele vor trebui reasamblate pentru a restitui şi complexitatea şi întinderea fenomenului în timp şi spaţiu.