Teza cărţii lui Jacques Le Goff Eroi şi minuni ale Evului
Mediu (Chişinău, Editura Cartier, 2010, traducere de Gabriela Şiclovan) este că
„Evul Mediu a creat eroi şi minuni menite a stimula imaginaţia pe termen lung,
cel mai adesea sublimînd realităţi sociale şi materiale ale epocii: catedrale,
cavaleri, iubire (Tristan şi Isolda), jocuri şi spectacole (jongleri, trubaduri
şi truveri), femei excepţionale ce se situează între Dumnezeu şi Diavol
(Melusina, Papesa Ioana, Isolda, Walkiria)“. Ceea ce urmează este însumarea
studiilor de caz care compun cercetarea – scrisă într-o manieră accesibilă şi
elegantă –, datorită căreia autorul a cucerit nu doar stima specialiştilor, ci
şi adeziunea publicului.
Credincios mai vechiului său crez – exprimat deja în
studiile volumului despre Imaginarul medieval –, şi anume că limitele
istoriografiei şi ale genului de cunoaştere pe care ea îl presupune trebuie
lărgite pînă la a îngloba şi fantasmarea, produsele culturale ce întruchipează
subiectivitatea unei societăţi şi a unei epoci, Jacques Le Goff reia
preocuparea faţă de un subiect şi faţă de o metodologie care să îi permită
evidenţierea acestei „zone“ a trecutului vîrstei de mijloc dintr-un unghi nou.
De astă dată, abordarea este voit didactică şi cît mai accesibilă cu putinţă.
În mod normal, această poziţionare auctorială este caracteristică nu
exploratorului, ci vulgarizatorului. Le Goff are însă darul de a transforma
studiile sale de caz în adevărate fişe extinse de enciclopedie, simpla lor
alăturare dînd un soi de radiografie sui-generis a imaginarului vîrstei mediane
a Occidentului. Am zis a Occidentului pentru că, la fel ca în alte rînduri,
istoricul nu depăşeşte fruntariile acestei Europe mici, reduse la
Christianitas. Mai mult decît atît, exemplele franceze predomină, din douăzeci
de eseuri, treisprezece avînd acoperire în materialul francez (patru sînt de
relevanţă engleză, un articol e spaniol, unul, italian, şi unul, german). Şi
totuşi, Occidentul medieval nu a fost în primul rînd francez, după cum nu a
fost nici naţional. Ideea de imperiu a predominat, în pofida coexistenţei sale
cu alte realităţi ideologice, iar universalismul medieval s-ar fi putut
oglindi, fără îndoială, într-o manieră mai puţin disproporţionată în selecţia
lui Le Goff.
Dincolo de observaţia de mai sus, asemenea structură, pentru
o carte care nu se rezumă la a încunoştiinţa, ci propune un soi de geografie
sintetică a imaginarului apusean, atrage atenţia asupra faptului că modelul
clasic al narativităţii a lăsat de-acum locul, în preocupările cercetătorului,
relatării prin reunirea eşantioanelor reprezentative (highlights).
Cei care socotesc că istoria este disciplina care urmăreşte
evidenţierea adevărului despre trecut vor fi, astfel, surprinşi să ob-serve că
raportul dintre fantasmare şi ele-mentele de adevăr istoric este, nu o dată,
ori firav, ori de-a dreptul inexistent. Ei se pot întreba asupra relevanţei unei
reflecţii asupra proiecţiilor imaginare, cîtă vreme, din capul locului,
asemenea produse ale activităţii psihice, sociale şi culturale rămîn, în mod
clar, excrescenţe ale unei sensibilităţi sociale cu impact notabil. Dacă nu
este vorba de un adevăr posibil de probat, caracterul de realitate – fie ea şi
reflectată – nu poate fi refuzat acestor „vise ale unei societăţi sau
civilizaţii“. După Le Goff, ele „transformă realul în viziuni pasionate ale
spiritului“, dar pot fi privite, în egală măsură, şi ca generatoare de
realitate, ca atunci cînd modelul cavaleresc al lui Roland, sau al Cidului, sau
al lui Arthur ori Alexandru cel Mare, a ajuns să genereze un prototip al
cavalerului şi al cavalerismului, îmbiind, aproape în mod normativ, la
imitaţie.
Precizările istoricului sînt preţioase. El trasează graniţe
între imaginar şi simbolic, între el şi ideologic, dar mai ales atrage atenţia
asupra faptului că imaginarul şi imaginaţia nu se suprapun. Astfel, „ş…ţ
istoria imaginarului nu este o istorie a imaginaţiei în sens tradiţional, este
o istorie a inventării şi a utilizării imaginilor care fac o societate să
acţioneze şi să gîndească, căci ele decurg din mentalitatea, din
sensibilitatea, din cultura care le impregnează şi le însufleţesc“. Cu alte
cuvinte, multe pot trece prin capul unui ins imaginativ, şi chiar al unei
mulţimi redutabile de asemenea inşi (dovadă fiind speranţa deşartă a
sindicatelor, pensionarilor, profesorilor şi medicilor că vîrfurile Statului ar
putea reveni asupra deciziei de a le reduce drastic drepturile pecuniare).
Relevanţă pentru studiile referitoare la imaginar vor avea însă numai acele
ficţiuni care, odată puse în circulaţie, conduc la acţiune socială, dobîndesc
„materialitate“ prin gesturile, acţiunile concrete şi proiectele rezultate nemijlocit
din această fantasmare.
Dacă ar fi să se caute un vis social care a pus în mişcare
mulţimile ultimilor douăzeci de ani de istorie românească, m-aş gîndi întîi, în
spiritul lui Le Goff, dar şi datorită burlescului situaţiei – care evocă
exemplul Ţării Cocagne –, la fenomenul Caritas, El Dorado-ul visului de
îmbogăţire cvasiinstantanee şi fără efort al românilor de după 1989. Astăzi,
trăim o fantasmare simetric opusă, năruirea totală a încrederii populare în
salvatorul patriei şi, mai general, în capacitatea de gestionare corectă şi
înţeleaptă a vieţii naţionale de către reprezentanţii aleşi ai Statului.
Spectrul bogăţiei, care a făcut, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut,
să se introducă în orarul Căilor Ferate pînă şi noi trenuri în direcţia Cluj-Caritas,
spre a satisface nevoia imperioasă de deplasare a amatorilor de depuneri şi de
cîştiguri, este înlocuit, astăzi, de un spectru mai puţin fericit şi aproape
lipsit de optimism, dar nu mai puţin puternic, fiind susceptibil să mobilizeze
mulţimile în mişcări sociale de amplă reverberaţie.
Cartea lui Jacques Le Goff permite, cu simplitate şi har,
accesul novicilor şi al specialiştilor la un nou cod de lectură a realităţilor
din viaţa unei epoci şi a unei societăţi, acreditînd importanţa studiilor despre
imaginar.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters