OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printre istoricii români, dezbaterea pe tema imperiilor s-a legat mereu de o situaţie particulară: aceea că românii au fost, în trecut, nu doar o singură dată, supuşii unor mari imperii. Datorită acestui fapt, ceea ce pare să îi preocupe îndeobşte pe specialişti este problematica relaţiei dintre supuşii care am fost şi puterea dominatoare. Fie că este vorba despre tătari, turci, Habsburgi sau ruşi, despre politicile cotropitoare ale Germaniei naziste sau despre trufaşa expandare a URSS, problematica imperiilor i-a preocupat mereu pe români, cu obstinaţie, în tentativa mereu reluată de a-şi înţelege istoria. Chiar de aceea, o scoatere din împrejurările obişnuite ale interogativităţii, printr-o repunere a problemei în termeni mai generali, îmbogăţeşte în mod salutar sugestiile, obligînd la părăsirea cercetării rutiniere şi la reformulări mai în ton cu epoca globalizării, cînd marile entităţi supranaţionale par cele mai pregătite, dintre toţi actorii politici activi (entităţi locale, regiuni şi autonomii, state-naţiune, alianţe transnaţionale, organisme suprastatale), să asume iniţiativele majore, de nivel mondial.

 

În acest context, apariţia albumului pregătit de Robert Aldrich, Epoca imperiilor (traducere de Gabriel Tudor, Editura All, Bucureşti, 2008, 320 p.; ediţia originală: 2007), în limba română, într-o prezentare demnă de subiect, fastuoasă, poate înviora, cu adevărat, dezbaterea de specialitate şi meditaţia liberă de orice obişnuinţe a cititorului cultivat. După introducerea teoretică şi generală în materia cărţii, imperiile sînt trecute în revistă solemn şi comprehensiv de 13 specialişti – cîte unul pentru fiecare imperiu – recrutaţi dintre cei aparţinînd naţiunilor care au creat asemenea entităţi politice. Lista include Imperiul Otoman, Spania, Portugalia, Olanda, Scandinavia, Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austro-Ungaria, Belgia, Germania, Italia şi SUA. După cum se poate vedea încă din prima clipă, listarea lui Robert Aldrich nu trece în revistă tot ceea ce a însemnat imperiu de-a lungul timpului. Lipsesc de aici marile experienţe cuceritoare ale lumii antice şi medievale (Egipt, imperiile mesopotamiene – Sumer, Babilon, Asiria –, hitiţii, Persia, Imperiul Macedonean, Roma, Bizanţul) şi chiar unele mai puţin cunoscute, precum Imperiul Han, Imperiul Srivijaya din sud-estul insular al Asiei, Champa, Pagan şi Imperiul Khmer, cel nipon sau, în Americi, cel Aztec şi Incaş. Se poate deci afirma că o frecventare a atlasului imperial oferă incursiuni infinit mai spectaculoase, chiar dacă excludem din panoramă – din lipsă de suficiente dovezi istorice – vastele „culturi“ ale epocii pietrei şi metalelor, ale căror urme materiale sugerează o unificare la nivelul civilizaţiei care putea fi, desigur, şi rezultatul unor înţelegeri sau constrîngeri politice.

 

Important în propunerea lui Aldrich şi a echipei sale de redutabili istorici este însă proiectul de a trece în revistă, de la o considerabilă înălţime, biografiile unor imperii care au acoperit arealuri imense şi şi-au întins activitatea peste epoci întregi. Obişnuinţa de a discuta astfel nu a fost exersată, la noi, decît, cel mult, de Nicolae Iorga, Lucian Blaga şi, mai recent, de Neagu Djuvara. În aşteptarea primei ediţii de Opere din creaţia lui N. Iorga (nimic nu o anunţă deocamdată, semn că, la circa şapte decenii de la dispariţie, savantul rămîne tot prea mare pentru cultura noastră), trimiterile la scrierile relevante pentru tema la care mă refer aici rămîn plurale şi disparate, de la istoria Imperiului Otoman pînă la proiectul de istoriologie umană. Fără a fi în primul rînd istoric – deşi a teoretizat istoria, în trilogii şi în Fiinţa istorică, şi, mai apoi, a şi ilustrat-o, printr-o lucrare referitoare la secolul al XVIII-lea ardelenesc –, Lucian Blaga a făcut bine-cunoscuta analiză morfologică a culturilor, a spaţialităţii şi atemporalităţii inconştiente, abordînd chestiunea formelor de civilizaţie generatoare de mari experienţe istorice dintr-un unghi plin de sugestii încă neexploatate suficient. La rîndul lui, Neagu Djuvara, analizînd tiparele civilizaţionale într-o teză doctorală dedicată teoriei istorice, jalona, şi el, cu noi interpretări, un traseu tematic prea rareori frecventat în România.