Apropiat, prin preocupări, de direcţia
germană de studiu a istoriei conceptuale a lui Reinhard Koselleck,
după ce, încă din anii ’80, îi frecventa pe Adrian
Marino, Pompiliu Teodor şi Al. Zub, Victor Neumann a pus bazele unei
şcoli doctorale în istorie la Timişoara unde colaborează,
printre alţii, şi cu istoricul german Armin Heinen, de la
Universitatea din Aachen. Cei doi au coordonat munca unei echipe de
autori ale cărei rezultate au fost adunate într-un volum
intitulat Istoria României prin concepte. Perspective
alternative asupra limbajelor social-politice (Iaşi, Editura
Polirom, 2010, 528 p.).
Fără îndoială că, în
pofida premiselor regăsibile în bibliografia românească
a problemei (precum volumul lui Ştefan Lemny despre patrie şi
patriotism, studiile altor istorici despre naţiunea română şi
înţelesurile acestui termen şi chiar studii anterioare ale
lui Victor Neumann însuşi), tema cărţii trimite la limbajele
social-politice în România modernă şi contemporană,
precum şi la neajunsurile generate de conservarea sensului învechit
al conceptelor-cheie.
Despre importanţa socială, culturală
şi cognitivă a demersului, Victor Neumann spune: „Fiecare timp
îşi are propriile percepţii şi propriile limbaje prin care
îşi defineşte realităţile social-politice. Sensul
conceptelor se schimbă în funcţie de dinamica intelectuală,
de aspiraţiile societăţii şi de pregătirea şi orientarea clasei
politice. […] Prin urmare, este de dorit să acceptăm că orice
concept se reînnoieşte periodic, aidoma şi limbajele
construite graţie acestuia“ (V. Neumann, în dialog cu Florin
Mihai, Jurnalul, luni, 21 martie 2011). A sosit, aşadar, momentul
ca, şi în România, istoricul să lase deoparte
exclusivismul manifestat anterior, pe cînd focaliza asupra
datării punctuale a evenimentelor istorice, neglijînd, nu o
dată, procesualitatea. S-ar putea chiar spera ca, într-un
viitor apropiat, atenţia specialiştilor în studiul trecutului
să depăşească obsesia simplei stabiliri a faptelor în
succesiunea lor, cu scopul construirii unei naraţiuni
descriptiv-evocatoare sau punctate de o retorică avîntată.
Perspectiva este, cel puţin pentru unii dintre noi, seducătoare.
Numai că, în privinţa unei bune profesări a istoriei
conceptuale, se cere o pregătire profesională care să includă
cunoştinţe temeinice în domeniul retoricii, al teoriei
discursului, în filozofie şi istoria ideilor, ceea ce, să o
recunoaştem, nu este la îndemîna oricui.
Că lucrurile stau aşa o dovedeşte şi
întîmpinarea mai degrabă festivă decît
consistentă de care se bucură acest adevărat manifest colectiv al
unei opţiuni a istoricilor europeni actuali, stîrniţi de
pasiunea lui Victor Neumann la cooperare. Cu excepţia textului
publicat în Contrafort de istoricul ieşean Alexandru Florin
Platon şi de cel, mai degrabă complezent, dat la iveală de decanul
de vîrstă al breslei ieşene, academicianul Al. Zub, înConvorbiri literare, volumul cu abordări specifice istoriei
conceptuale nu a stîrnit, din păcate – cel puţin deocamdată
–, reacţiile analitice pe care le-ar fi meritat.
Nici Neumann nu trece cu vederea
dificultăţile inerente estimării contribuţiilor pe care el şi
contributorii la volum le supun atenţiei. Fără a se ascunde după
deget, el observă: „Cît priveşte istoricul român, el
are numeroase merite, este un contributor constant şi temeinic la
culegerea, selectarea şi editarea izvoarelor; în multe cazuri,
el este deopotrivă un talentat povestitor. Totuşi, astăzi,
descrierea şi analiza faptelor pretind atît un nivel de
informare ridicat, cît şi competenţe teoretice mult mai
solide. Mulţumită acestora din urmă, istoricul aduce mai multă
libertate în gîndire, evaluări alternative la acelea
depăşite, idei şi interpretări originale, contextualizări şi
conceptualizări clarificînd sisteme şi limbaje politice. De
asemenea, va fi în măsură să înlocuiască povestirea
naivă cu examinarea critică şi raţională, cu judecata de
valoare, oferind reperele necesare congenerului său. În acest
fel, el va contribui la evitarea derapajelor ideologice ce au marcat
«secolul extremelor» şi, tot astfel, va fi în
stare să elaboreze acea istorie a României care să devină
credibilă în ochii românilor şi europenilor“
(ibidem).
Problema la care Victor Neumann nu
răspunde este: vor românii, într-adevăr, o istorie
credibilă atît pentru ei, cît şi pentru europeni? Nu
este deloc sigur, cîtă vreme nu izbutim – nu vrem? – să
armonizăm nici măcar versiunile interpretative concurente născute
de spaţiul nostru (cea maghiară şi cea germană intrînd în
competiţie, şi nu în complementaritate cu cea românească).
Se doreşte, oare, cu sinceritate, o
evitare viitoare a derapajelor ideologice în viaţa culturală
şi politică a României viitoare? Trecutul modern şi
contemporan, dar nu în ultimul rînd şi cel postcomunist
au demonstrat în mod repetat că, nu întîmplător
şi nici sporadic, decidenţii şi unii dintre actorii instituţionali
ai României preferă discursurile-bruiaj, clişeele ideologice,
inventarea unor teze şi teme pretextuale în locul confruntării
făţişe cu problemele zilei; că folosesc cu abilitate exersată
tertipurile discursive, ideologiile reziduale, chiar contradicţiile
ideologice şi bombasticismul exprimării – preţuit pentru
expresivitatea datorată stridenţei – pentru a obţine amînări,
prelungiri ale statu-quoului, moratorii, îngheţări temporare
de situaţii.
Două dificultăţi iniţiale stau,
deci, la noi, în faţa dezvoltării domeniului istoriei
conceptuale: o anume ezitare a specialistului în faţa
dificultăţilor adiţionale pe care le presupune o astfel de
abordare şi, mai ales, predispoziţia societăţii căreia i se
adresează istoricul pentru ţintele false, abordarea caţavenciană
(trimitere la eroul caragialesc ce poate explica, în bună
măsură, şi voga publicaţiei ce a preluat numele acestuia,
instituind o falsă tradiţie… academică aferentă), bruiajul şi
parazitismul tematic şi retoric din viaţa publică.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters