OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-am pus întrebarea cu privire la legitimitatea tulburării somnului veşnic al celor demult plecaţi atunci cînd am reflectat, pentru întîia oară, la misiunea ingrată a arheologului care caută urmele vieţii de odinioară prin morminte, acolo unde oamenii au ajuns după ce viaţa i-a părăsit. Aceeaşi nelinişte a revenit în forţă atunci cînd, citind monografia despre satul occitan Montaillou a lui Emmanuel Le Roy Ladurie, am constatat că întreaga imagine obţinută de istoric despre acea comunitate rurală de la sfîrşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea, străbătută între 1294 şi 1324 de adeziunea la erezia albigensă, se datorează desfolierii atente a documentelor de epocă produse de un inchizitor. Ce valoare aveau declaraţiile smulse bieţilor oameni prin tortură de către Jacques Fournier, devenit ulterior Papa Benedict al XII-lea? Cît de corecte şi de exacte puteau fi informaţiile stropite cu sînge şi lacrimi, păstrate în dosarul Montaillou?

Desigur, istoricul lucrează cu ceea ce găseşte la îndemînă. Fără descoperirea mormintelor faraonilor – exemplul clasic –, am şti infinit mai puţine lucruri despre Egiptul antic decît ştim astăzi. La fel, fără consemnările lui Jacques Fournier, păstrate în arhivele papale şi exploatate profesional, la distanţă de şase sute de ani, de Emmanuel Le Roy Ladurie, nimeni nu ar vorbi astăzi despre acest ultim bastion al ereziei cathare, în aşa fel încît aflăm pînă şi numele celor mai semnificativi membri ai comunităţii respective; fapt rarisim pentru lumea tăcută a satelor şi pentru vremurile acelea îndepărtate.

Nu este însă deloc sigur că situaţii de genul aceleia descrise mai sus sînt simple incidente disparate. E.M. Cioran era, la bătrîneţe, de părere că lucrurile sînt făcute să fie astfel de la bun început. „În Faust-ul lui Goethe, diavolul serveşte rosturilor lui Dumnezeu. Dar, uneori, mă întreb dacă nu cumva contrariul e adevărat, văzînd cum demonul domneşte asupra lumii. Ceea ce şi explică istoria universală: căci, dacă Dumnezeu ar stăpîni lumea, istoria, aşa cum o cunoaştem, ar înceta. ş…ţ Pentru mine, istoria universală înseamnă derularea păcatului originar...“. Desigur, formulată astfel, ideea cioraniană îşi dezvăluie izvoarele îndepărtate în direcţia ereziilor dualiste (paulicianism, bogomilism, catharism), ceea ce poate fi interesant din perspectiva istoricului ideilor şi credinţelor religioase şi chiar din cea a ideologilor preocupaţi de metamorfozele vechiului în forme noi. Însăşi opţiunea de a pune istoria sub semnul luptei arhetipale dintre bine şi rău, aşa cum sînt aceste forţe întruchipate de doctrina veterotestamentară, nu înseamnă altceva decît o reiterare tîrzie a perspectivei lui Eusebiu din Cezareea, a lui Isidor din Sevilla şi a altor autori creştini; o întoarcere de 360 de grade în locurile frecventate asiduu, vreme de sute de ani, de maeştri – acum mai puţin consultaţi – ai gîndirii istoriografice şi ai filozofiei istoriei. Să îşi fi epuizat hermeneutica lor forţa iradiantă? Să fi pălit oare puterile satanice şi să se fi modificat scenariul istoriei omenirii doar pentru că societatea s-a secularizat în ultimele cîteva sute de ani? În mod evident, nefiind nici Vladimir Soloviov, nici Gurdjieff, nici alţii, cu opinii contrarii – poate Friedrich Nietzsche, de pildă –, autorul acestui articol nu are un răspuns, ci doar întrebări definitive.