AVALON. Inventarea Evului Mediu

Autor: Ovidiu PECICAN | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Sînt tot mai multe semne că disciplina numită istoria istoriografiei nu mai interesează aproape pe nimeni, la noi. Şi este păcat, fiind, poate, una dintre modalităţile cele mai potrivite să îi înveţe pe istorici ce este meseria lor, cum se citeşte istoria, cum se poate scrie şi, desigur, cum s-a scris pînă acum. Ea este o bună introducere în abc-ul studierii trecutului, un excelent îndreptar în materie de critică a muncii istoricului, şi, nu în ultimul rînd, un prilej de delectare prin contactul cu o ideaţie, cu acumulări şi developări demne de interes.

Lumea de pe la noi – nici măcar cea a specialiştilor în vizitarea timpurilor dinainte – nu distinge însă întotdeauna apropierile şi distanţele dintre istoria istoriografiei, critica istoriografcă şi teoria istoriei, deşi este vorba despre vecinătăţi şi, eventual, întrepătrunderi, nu de suprapuneri, de identitate. Şi totuşi, distanţa între a filozofa în marginea practicii istoricului, a o critica şi a-i trece în revistă avatarurile, izbîndele şi scăderile este confortabilă.

Asemenea gînduri îmi stîrneşte nu numai relativa tăcere păstrată asupra unei opere meritorii cum este cea a regretatului Dumitru Velciu – autor de monografii dedicate lui Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Popescu, Ion Neculce ş.a. –, ci şi relativa lipsă de interes faţă de un cîmp extrem de ofertant pentru cercetare.

Una dintre dovezile ce pot fi invocate în această privinţă este cartea lui Norman F. Cantor, Inventing the Middle Ages. The Lives, Works and Ideas of the Greatest Medievalists of the Twentieth Century (New York, William Morrow and Company, Inc., 1991, 478 p.). Dincolo de ocean, autorul ei demonstrează importanţa pe care laboratorul istoricului o are în lansarea, relansarea şi mereu reluata remodelare a trecutului. Altfel spus, iluzia că lucrurile pot fi spuse „aşa cum au fost“ cu privire la Evul Mediu se dovedeşte, la analiză, o atentă selectare a datelor, o punere a acestora în rama diverselor viziuni de autor, o reluare a formulelor deja acreditate în vederea amendării lor parţiale şi a completării cu alte nuanţe, pînă la modificarea imaginii deja formate cu fiecare dintre personalităţile eminente antrenate în acest proces creativ.

Cantor spune povestea fondării studiilor medievale din 1895 pînă către 1965, prin intermediul vieţilor, lucrărilor şi ideilor marilor medievişti, fiind totodată şi o evaluare a impactului lor pînă în anii ’80 ai secolului trecut relativ la chipul în care era interpretat Evul Mediu.

Afli astfel, încă de la începutul cărţii, că „măcar jumătate din prezenta noastră cunoaştere a lumii antice şi a celorlalte lumi şdin trecut – n.m.ţ a fost o moştenire a secolului al XIX-lea“ (p. 28). Cu toată contribuţia lumii victoriene la acest legat, totuşi, autorul conchide că abia secolul al XX-lea a făcut din studiile de medievistică un adevărat fenomen. Explicaţia ar fi că: „Secolul al XX-lea a inventat pentru sine un mozaic medieval care a fost modelat în mod semnificativ de propriile experienţe agonizante dintre bubuiturile de tun din august 1914 şi ultimele ţipete pătrunzătoare ale Holocaustului din fetida, mortala primăvară a lui 1945. Crearea unei imagini a lumii medievale şi proiectarea de sine în cadrul ei au fost o metodă terapeutică prin care sensibilii şi benignii oameni ai secolului al XX-lea au crezut că şi-ar putea recîştiga sănătatea şi să preia controlul propriilor sentimente în timpurile satanice de măcelărire şi de nebunie“ (p. 43).

Unele dintre întrebările la care s-ar cuveni un răspuns în legătură cu Evul Mediu, în lumina cercetărilor din ultimul veac, susţine autorul, s-ar referi la factorii de putere, creativitate şi creştere care au propulsat Vestul, între anii 800 şi 1100, către o dezvoltare şi afirmare care l-au distins de celelalte civilizaţii. Cum de a răsărit într-o societate violentă, precum cea occidentală din Evul Mediu, un sistem juridic ale cărui principii şi proceduri rezistă pînă astăzi în mai puţin de două secole? Cum de au reuşit regii şi împăraţii să deţină o lungă perioadă de timp controlul, deşi nu dispuneau de personalul specializat şi de tehnicile birocraţiilor moderne, întemeind statele moderne? Cum au putut coexista munca şi aspiraţiile ţăranilor cu spiritul războinic al aristocraţilor şi cum de pietatea omului comun a putut cîştiga respect în mediile culturale modelate de orgoliile nobilimii? Cum a putut realiza Biserica trecerea dinspre Dumnezeu Tatăl-Împărat către Dumnezeu-Iubitorul Fiu, ultimul constituind modelul comportamental pentru oameni, şi în ce fel Maica Sfîntă a afectat credinţa şi existenţa indivizilor?

Întrebările lui Cantor sînt acute şi tulburătoare, iar volumul trece în revistă biografii intelectuale şi creatoare ale unui număr de mari istorici, începînd cu Frederic William Maitland (Lege şi societate), Percy Ernst Schramm şi Ernst Hartwig Kantorowicz (Gemenii nazişti), Louis Halphen şi Marc Bloch (Evreii francezi), continuînd cu „formaliştii“ Erwin Panofsky şi Ernst Robert Curtius, cu „fanteziştii de la Oxford“ Clive Staples Lewis, John Ronald Revel Tolkien şi Frederick Maurice Powieke, cu Plăcinta americană – Charles Homer Haskins şi Joseph Reese Strayer –, cu Michael David Knowles şi Étinenne Henry Gilson (După cădere), cu „viitorul rege“ Richard William Southern, pentru a încheia cu „marginalii“ Johan Huizinga, Eileen Edna Power, Michael Moissey Postan, Carl Erdmann şi Theodor Ernst Mommsen.

În România, nu toate aceste nume ale iubitorilor Evului Mediu sînt citate frecvent ori cunoscute. Tocmai de aceea le-am şi menţionat pe toate, în ordinea convocării lor de către Cantor în capitole distincte, sperînd că acelea dintre ele care sînt mai puţin cunoscute vor stîrni interesul. Dedicîndu-şi atenţia şi talentul explorării fiecăruia dintre proiectele puse în joc de aceşti autori, istoricul american al istoriografiei răspunde întrebărilor formulate şi conturează o imagine asupra medievisticii, pe care alte abordări şi mijloace în afara celor specifice istoriei istoriografiei nu ar fi putut-o obţine. O performanţă de maestru.

Recomanda articolul prin: