OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce face istoricul în vremuri de revoluţie? Cînd te gîndeşti că seria de cursuri, seminarii, stagii de practică şi chiar anii de serviciu activ în instituţii de specialitate nu prevăd un training pentru asemenea cazuri, îţi dai seama că nu poţi afirma că istoricul este mai pregătit decît alţi oameni pentru schimbarea radicală pe care se vede obligat – sau chemat – să o traverseze. La urma urmei, istoricul analizează post festum datele realităţii, beneficiind de avantajul, aşa zicînd, al posterităţii faptelor. Este, de altfel, şi unul dintre avantajele de care profesionistul investigării trecutului beneficiază, în raport cu, să zicem, ziaristul: subiecţii celui dintîi sînt, cel mai adesea, plecaţi în lumea umbrelor şi nu mai deranjează analiza prin evoluţiile imprevizibile ale biografiilor lor, în timp ce persoanele despre care discută ceilalţi pot riposta – chiar şi în justiţie – împotriva alegaţiilor din cuprinsul analizelor. Fireşte, diferă, de la un caz la altul, metodele abordării critice, felul de analiză încercat. Şi totuşi: este istoricul pregătit, numai în virtutea calificării lui profesionale, să facă faţă, cu instrumentele lui specifice de sondare a realităţii, realităţii ameţitoare care vine asupra lui odată cu o revoluţie?

Iată-l însă pe Apostol Stan în plină efervescenţă revoluţionară: „În zilele de 21-22 decembrie 1989, m-am trezit în mijlocul unei mulţimi de oameni. Eram cuprins de o infinită bucurie în mijlocul atîtor persoane întîlnite în stradă, pe care, fără să le cunosc, le îmbrăţişam ca pe nişte fraţi. Aveam, deopotrivă, un motiv aproape incredibil, întrucît, acţionînd laolaltă, răsturnasem o tiranie ce părea fără fisuri şi de nezdruncinat“. Efuziunea, spontană şi justificată la nişte oameni sătui de dictatură, cum eram noi toţi, nu este însă aliatul cel mai potrivit al celui care, prin însăşi poziţia lui profesională şi obişnuinţele exersate de o viaţă, analizează. Drept care, Apostol Stan a preferat să îşi noteze impresiile zilnice într-un jurnal a cărui apariţie se produce abia la aproape două decenii după consumarea evenimentelor.

Dar, consemnate corect, faptele nu permit erori mari, ci doar de nuanţă. Apostol Stan este, din acest punct de vedere, un cîştigător. El oferă un material de prima mînă celor care vor dori să reconstituie primele şase luni ale trecerii de la ceauşism la perestroika edulcorată, dar plină de asprimi staliniste, ale schimbării puterii. Marele cîştig al consemnărilor istoricului participant este acela că naraţiunea astfel obţinută se dovedeşte neconvenabilă nu doar pentru cîştigătorii confruntărilor din prima parte a anului 1990, ci şi pentru perdanţi. Remarca după care „[...] cei cîţiva disidenţi cunoscuţi, [...] odată ajunşi în faţa poporului, la radio-tv, au dovedit o mărginire inadmisibilă şi deconcertantă“ nu va bucura, după cum nici relevarea rolului – de ce să nu o spunem?! – contrarevoluţionar jucat de mineri (astăzi, o categorie subţiată, anemiată, atinsă de marginalitate şi ducînd o viaţă precară) nu va întruni simpatiile celor care se gîndesc cu mîhnire la evoluţiile ulterioare etapei discutate.

Cum reuşita istoricului nu se măsoară însă în simpatii şi antipatii partizane, rămîne stabilit că jurnalul istoricului din timpul revoluţiei se dovedeşte un preţios instrument de reconstituire a trecutului trăit.