OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reeditarea, de astă dată într-un tiraj de masă şi la un preţ moderat, a Arhipelagului Gulag, de către ziarul Cotidianul şi Editura Univers reprezintă un eveniment istoric pentru România, după cum o arată anumite semne. Unul dintre ele, ţinînd de dinamica pieţei de carte, este că tirajul s-a epuizat cu repeziciune, iar chioşcurile care vindeau romanul s-au văzut asaltate, în cele trei săptămîni succesive ale apariţiei trilogiei, de lume dornică să o cumpere. Impactul în rîndul populaţiei este astfel considerabil, Soljeniţîn oferind circuitului nostru cultural un bestseller. Venind, apoi, la puţină vreme după condamnarea oficială a comunismului prin Raportul comisiei prezidenţiale, conduse de Vladimir Tismăneanu, cartea premiată cu aproape patru decenii în urmă de comitetul Nobel aduce argumente zdrobitoare într-o dispută despre calitatea de regim criminal a vechii orînduiri. Se poate astfel spune, pe drept cuvînt, că abia astăzi – şi nu în 1998, cînd apărea în prima ediţie de la noi – mărturia marelui scriitor antisovietic devine actuală, găsindu-şi locul într-un context – care a devenit şi instituţional – de reflecţie critică asupra răului din comunism. Desigur, ceea ce se petrece astăzi cu acest roman, la noi, nu poate fi privit altfel decît ca un relativ efect tardiv de receptare, un proces colateral celui care a zguduit conştiinţele occidentale în anii ’70 ai secolului trecut. Dar este limpede că, pe fondul unei guvernări democrate şi al afilierii noastre la setul de valori al cărui promotor este UE, developările de conştiinţă favorabile unui verdict sever la adresa comunismului, întîrziate două decenii şi mereu dezamorsate de complicităţi obscure, au loc, în fine, fie şi în spaţiul privat al fiecărui cititor avid să îl parcurgă pe Soljeniţîn, fie şi cu o anume lentoare ce nu poate fi precis estimată. În România, iluminarea pe care a produs-o în Europa de Vest şi în SUA Arhipelagul Gulag abia de acum încolo urmează să fie vizibilă, permiţînd reconstituirea mai amplă a picturii concentraţionare dincolo de geografia autohtonă (Canal, lagăre de muncă, Piteşti, Sighet etc.).

 

Cum se vede, prin opera sa de căpătîi, Aleksandr Isaevici a produs mai întîi o mutaţie de predispoziţie, determinînd o schimbare de optică în lumea Vestului, dar ea continuă şi acum, într-un nou val, operînd translaţii similare în răsăritul postcomunist. Aceasta arată potenţialul detonator al unei opere care poate şi trebuie să fie citită ca literatură, dar care este – şi nu poate fi altfel – şi una istoriografică. În această calitate, care o recomandă ca reconstituire ce aspira la o cît mai mare acurateţe şi la o cît mai completă informare, Arhipelagul... surclasează, de departe, romanele-reportaj de tipul celui care l-a făcut faimos pe Truman Capote (Cu sînge rece) sau a celor care l-au propulsat pe Cornelius Ryan (Ziua cea mai lungă), atît prin dificultăţile şi prin amploarea informării, cît şi prin reprezentativitatea rezultatelor. Sursele reconstituirii lui Soljeniţîn sînt prin excelenţă orale, iar reunirea lor într-un imens documentar diseminat în pagină a presupus pericole foarte concrete şi reale, atît pentru furnizorii numelor şi datelor, cît şi pentru cel care le colecţiona. Totodată, retrospectiva furnizată de Soljeniţîn reconstituia un anume trecut totalitar nu doar ca o recompensă morală pentru cei ce suferiseră şi încă sufereau de pe urma lui, ci mai cu seamă cu speranţa că acest enorm tablou sumbru va deveni o armă de luptă împotriva mecanismelor de putere care generaseră acea realitate reprobabilă.

 

Avem de-a face, deci, cu un istoric sui generis, constrîns în exclusivitate la surse orale – deci silit să îşi ia precauţii împotriva fantasmărilor, a deformărilor de orice fel, a distorsiunilor voite sau datorate unei subiectivităţi aflate sub presiune –, puţin altfel decît în culturile folclorice, întemeiate încă masiv pe oralitate (precum cele din Africa sau, de ce nu?, cea românească, a cărei sensibilitate arhaică se prelungeşte, în multe privinţe, în zonele de viaţă pe care evocările scrise le omit). Totodată, Soljeniţîn este un istoric care apelează la forma romanescă nu pentru a suplini carenţe de natură ştiinţifică – lipsa unei viziuni interpretative, insuficienţe metodologice –, ci pentru că a ales să scrie istorie cu mijloacele prozei expresive, artistice, metaforice şi de mare impact; urmare nu doar a vocaţiei de prozator a autorului (toţi istoricii moderni sînt prozatori, dacă nu aleg să scrie în versuri ca, la noi, Zilot Românul, de pildă!), ci şi a ţelului său de a avea un impact sporit asupra conştiinţelor. La urma urmei, în măsura în care orice romancier oferă naraţiuni despre destine umane proiectate pe fundalul spaţio-temporal precis, dacă atinge un prag de reprezentativitate în raport cu o epocă şi o societate, el va juca şi rolul de istoric. Constatînd aceasta, subînţeleg că, de aici înainte, Soljeniţîn trebuie reţinut şi în istoriile istoriografiei ca un profesionist major al punerii memoriei în pagină.