Într-un text recent apărut în revista ieşeană Convorbiri
literare (nr. 4/172, aprilie 2010, pp. 10-21), savantul american de origine
română Virgil Nemoianu se referă la cea mai faimoasă grupare culturală ieşeană
de pînă astăzi sub titlul Junimea: continuităţi şi reţele internaţionale.
Intervenţia este bine-venită, pentru că monografiile mai cunoscute de pînă acum
au încercat o circumscriere a fenomenului (Z. Ornea) sau precizări asupra unor
direcţii de înaintare strategică, precum orizontul ei istoriografic (Al. Zub).
Virgil Nemoianu încearcă însă ceva foarte important: o situare a mişcării
junimiste în contextul european al unor amplasări ideologico-politice similare,
văzînd în ea un fenomen sincron cu o întreagă dinamică internaţională din
ultima parte a secolului al XIX-lea.
Astfel, încercînd să decripteze tipul conservatorismului
junimist, autorul propune o dihotomie între înţelesurile termenului însuşi de
conservator, în funcţie de programul pe care îl presupune şi dinamica sa
istorică concretă în diverse arii geografice. Ar exista, astfel, un
conservatorism continental (adică european) şi unul anglo-saxon (deci insular).
Primul s-a născut odată cu opera lui Chateaubriand, în siajul Revoluţiei
Franceze, pariind pe tradiţionalism, păstrarea memoriei şi cutumelor
comunităţii, încercînd o încetinire şi, eventual, o frînare, în scopuri
naţionaliste, a mersului mai departe al societăţii. Cel de-al doilea, iniţiat
de Edmund Burke, formula rezerve la adresa modernizării accelerate care trebuia
infuzată de valorile societăţii tradiţionale, şi nu stăvilite de-a dreptul.
Faţă de paseismul primului, cel de-al doilea era, deci, pragmatic, flexibil,
adaptativ, deşi într-o manieră critică.
„În fond, acest conservatorism de sorginte anglo-saxonă este
o aripă moderată a liberalismului, a unui liberalism perceput ca fiind în
neîncetat dialog cu o deschidere transcendentă, cu vechi rînduieli şi legături,
cu propensiunile emoţionale şi estetice ale omului“ (p. 11). Progres, dar în
mod temperat şi selectiv, dorea acest conservatorism de formulă cvasiliberală,
crede V. Nemoianu, iar doctrina a făcut pui pe toate continentele în deceniile
următoare, generînd nu doar noi partide conservatoare, ci şi replicări
democrat-creştine.
În gîndirea exegetului, saltul abrupt către modernitate
realizat de paşoptişi la noi a generat „perplexităţi şi dezorientări
lăuntrice“, „aspiraţii năvalnice... şi neîncrederi şi nemulţumiri îndărătnice“
(p. 12). Toate acestea au generat o reacţie naţionalistă feroce, o agăţare
disperată de tradiţii. Ea s-a manifestat atît printre boieri, cît şi la nivelul
majorităţii ţărăneşti din Vechiul Regat. Cum liberalii do-minau dinamica
socială şi politică a ţării, tendinţele conservatoare au mocnit, refulate, pînă
cînd au ajuns să debuşeze în excesele înregistrate în secolul al XX-lea.
Coexistenţa acestui conservatorism „taciturn şi nearticulat“
cu liberalismul „dinamic şi hegemonic“ a născut un cadru în care s-a afirmat
însă conservatismul de tip B, anglo-saxon. Acest cripto-liberalism – de astă
dată expresia îmi aparţine – a ajuns să fie exprimat de Junimea şi de junimism.
V. Nemoianu socoteşte că acest lucru s-a petrecut în virtutea faptului că nişa
pentru o asemenea versiune doctrinară şi de acţiune politică, exprimînd un
centrism moderat, nu fusese încă ocupată. De altfel, junimismul nu a fost o
mişcare izolată şi marginală, cum s-a putut crede, ci una consonantă cu ceea ce
se petrecea în restul Europei vremii sale – victorianism, bismarckism –,
exprimînd şi ethosul unor pături sociale ample de acasă. Era vorba despre acele
straturi ale societăţii care „simţeau nevoia de a fi tratate cu anume respect
şi care priveau reconstrucţia democratizantă nu cu ostilitate, ci cu anume
neîncredere“ (p. 18).
Sfîrşitul conservatorismului politic în împrejurările de
după Primul Război Mondial nu ar fi dus şi la extincţia direcţiei ca atare,
aceasta fiind reprezentată cultural pînă şi după al Doilea Război Mondial de
grupări precum Cercul Literar de la Sibiu sau nucleul prozatorilor de la
Tîrgovişte.
Interpretarea lui Virgil Nemoianu la adresa Junimii şi a
junimismului este bine-venită, întrucît reaşază discuţia pe alte baze, europene
şi chiar universale. În acelaşi timp, ea se interesează de forţa de impact a
ideilor junimiste în societate şi de capacitatea Junimii de a exprima
tendinţele latente ori timid articulate în societate. Există şi o nuanţă
prospectivă în hermeneutica încercată de gînditorul american, căci, în
ancadramentul oferit de globalizare, el socoteşte că o combinaţie între
tradiţie şi inovaţie de felul celei articulate în Japonia ar putea constitui un
răspuns la avalanşa novatoare sans rivages a vremii, dar şi la ameninţările
islamismului, a lipsei de coagulare la nivelul marilor tendinţe.
Rămîn, în faţa îndrăzneţei şi incitantei ipoteze de lucru,
cîteva nedumeriri, totuşi. De ce, dacă a dat chip unei tendinţe atît de
susţinute de mentalitatea nerevelată din societatea românească, atît la nivel
elitar, cît şi la nivel bazic, junimismul a rămas doar o variantă de
conservatorism, netrecînd niciodată la cîrma partidului prin dislocarea
versiunilor mai puţin convingătoare, şi nu a înfrînt decisiv şi pentru mult
timp Partidul Liberal? De ce, totodată, dacă deosebirea dintre acesta din urmă
şi el însuşi a rămas una mai curînd de nuanţă şi accent – în fapt, o punere în
surdină peste aceleaşi tendinţe – , nu s-a substituit liberalismului însuşi, ca
versiune mai potrivită felului de-a fi echilibrat şi cumpănit, poate chiar
domol şi ezitant, al românului?
Seducătoare în sine, relectura junimismului pare să mai aibă
nevoie de nişte argumente pentru a convinge pe deplin.
Comentarii utilizatori
NemoianuThuringer - Marti, 8 Iunie 2010, 11:05
... mi se pare un autor gonflat. Vad acum ca si revista VATRA ii dedica pagini zglobii, dar, la urma urmei, cine ar putea da o singura fraza in care sa evoce marile merite culturale ale acestui autor? Intreb cu buna credinta, fiindca pur si simplu nu le stiu.
Despre JunimeaAnton Pannu - Marti, 8 Iunie 2010, 11:09
Cenaclul din Casa Pogor a tot suscitat, probabil pe buna dreptate, atentia exegetilor. Dar inafara lui Maiorescu, nu prea e lamurita contributia corifeilor la dezvoltarea culturii si civilizatiei romanesti, imi pare rau sa o spun. Cind vom avea oare si o perspectiva mai putin dizarmonica asupra fenomenului, sa inteleg si eu ce a facut pe acolo Rosetti, cum arata Junimea din perspectiva lui Pogor, care sunt meritele concrete ale lui Carp etc.? Altminteri, cind zicem Junimea, ori ii punem in fata pe Eminescu, Creanga, Slavici si Caragiale, ori il laudam mereu numai pe Titu Maiorescu. Drept?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters