OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au fost necesare mai multe decenii pentru ca eseul lui Arthur Koestler Reflecţii asupra ştreangului şi cel semnat de Albert Camus pe o temă similară – Reflecţii asupra ghilotinei – să apară, reunite, şi în România (sub titlul comun Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, ediţie revăzută şi adăugită, introducere şi studiu de Jean Bloch-Michel, traducere de Ioana Ilie, Ed. Humanitas, 2008, 248 p.). Evenimentul are loc la douăzeci de ani de la ultima execuţie – anume, cea a dublei împuşcări a soţilor Ceauşescu –, după care, la puţine zile, prin 1990, a şi survenit abolirea pedepsei cu moartea. El îndeamnă la multiple reflecţii, dar în primul rînd aduce în minte împrejurări istorice mai vechi. Îmi amintesc destul de bine contextul istoric de atunci, ca mulţi dintre cei aparţinînd generaţiei mature de astăzi. Eram destui cei care doream din toate puterile să scăpăm de dictatură, şi nu puţini dintre noi ne-am visat – macabru – asistînd la funeraliile dictatorului. Dar nu au fost prea mulţi cei care s-au bucurat de executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, măcar pentru că erau destule lucruri de lămurit din seria celor despre care se presupunea că doar ei le ştiau bine. Cum însă lumea murea pe străzi, în continuare, şi în zilele de după ce elicopterul decolase de pe acoperişul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, şi cum se credea că onestitatea şi demnitatea Serviciului Secret de elită al regimului erau mai puternice decît dorinţa lui de acomo-dare cu oricare nou stăpîn nominal al României (care dorinţă s-a dovedit ulterior învingătoare), oamenii au respirat uşuraţi la aflarea veştii. Desigur, s-ar fi preferat un proces corect, o condamnare diferită, sau măcar o altă zi a execuţiei decît cea de Crăciun – timp sacru al naşterii creştine, nu al morţii –, dar gîndul că, în acest fel, opoziţia adepţilor îndîrjiţi ai Palatului Prezidenţial Comunist va fi domolită, salvîndu-se nenumărate vieţi, i-a făcut pe români să treacă peste detaliile incomode ori dubioase de-a dreptul, relevate mai ales de televiziunile şi de analiştii din străinătate.

 

Mai apoi, la puţine zile, a survenit în presă informaţia că se decisese abolirea pentru totdeauna a pedepsei cu moartea în ţara noastră şi lumea a fost oarecum surprinsă, pentru că nu existase, în prealabil, nici o dezbatere publică referitoare la aceasta. Cozeurii cei mai fini de la colţul străzii, care prinseseră deja cu coada ochiului sensul rotirii acelor de ceasornic, au conchis atunci că noua decizie era menită să îi scape de pericole pe foştii executanţi fideli ai ordinelor Celui din Scorniceşti. Aşii Serviciilor Secrete ajunseseră de acum beneficiarii unei tranzacţii reciproc avantajoase cu Ion Iliescu şi cu Frontul Salvării Naţionale. Deşi se spunea că uciseseră cu sînge rece tineri şi bătrîni, femei şi copii, trăgînd la întîmplare în mulţime, ei deveniseră necesari şi noii conduceri, datorită faptului că aveau experienţă, erau încercaţi într-ale meseriei, pentru că orice regim se serveşte de o gardă pretoriană, dar mai ales fiindcă – adăugau cei mai isteţi comentatori improvizaţi – aveau mijloacele cu care îi puteau şantaja şi constrînge pe noii instalaţi la o cooperare pe baze de vechi complicităţi. Alţii, mai atenţi la contextul internaţional, spuneau însă că măsura fusese luată ca urmare a sugestiilor, ba chiar şi a presiunilor externe, mai cu seamă dinspre Uniunea Europeană. Erau însă şi dintre aceia care, în prelungirea discursului despre caracterul excepţional al poporului nostru – binevoitor, tolerant, bun la suflet, ospitalier etc. –, susţineau că o astfel de hotărîre putea fi, în fine, adoptată, după pedepsirea ticăloşilor care chinuiseră o ţară întreagă timp de un deceniu întunecat.

 

Un lucru este sigur: nici ziarele, nici televiziunea, nici cercurile de filatelişti sau de fani ai fotbalului, nici cenaclurile literare judeţene nu au luat în discuţie, cu interes şi atenţie, chestiunea abolirii condamnărilor la moarte. Nici în familie, la masa de prînz ori de seară, cînd toţi ai casei se adună, în sfîrşit, de pe drumuri, nu-i prea ardea nimănui să se preocupe de aşa ceva, pe atunci lumea fiind captată de chestiuni ce păreau mult mai stringente: intrarea în liberă posesie a paşapoartelor personale, dreptul la liberă circulaţie în Europa, speranţa păstrării locului de muncă etc. Aşa se face că ideea abolirii pedepsei cu moartea i-a interesat pe români, în clipa istorică respectivă, mai mult ca semn vizibil al unor transformări de fond, cărora nu este deloc sigur că li s-a descifrat corect sensul. Cei mai luminaţi dintre intelectualii momentului încercau să desluşească mai bine cum stăteau lucrurile, citind cu fervoare revista 22, a lui – pe vremea aceea – Stelian Tănase. Ceilalţi însă cumpărau zilnic Adevărul lui Sergiu Andon sau România liberă a lui Petre Mihai Băcanu (cu Octavian Paler ca director onorific), după cum ţineau sau nu cu FSN-ul.