OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ordinea mondială după leninism (Bucureşti, Editura Curtea veche, 2009, 412 p.) este un volum colectiv de studii coordonat de Vladimir Tismăneanu, Marc Morjé Howard şi Rudra Sil, fiind dedicat personalităţii istoricului comunismului Keneth Jowitt. Am avut prilejul să îl cunosc pe dl Jowitt cu două decenii în urmă, prin 1991, tot cu acelaşi prilej cu care l-am întîlnit prima oară şi pe Vladimir Tismăneanu şi pe celălalt istoric american interesat de România, Stephen Fisher-Galaţi, la un colocviu organizat la Cluj de Facultatea de Istorie şi Filozofie, din iniţiativa lui Vasile Puşcaş. Ken Jowitt era un bărbat zvelt, cu o barbă deja încărunţită, însă cu un aer tineresc şi cordial, accentuat de replicile lui „americane“. M-a întîmpinat cu un „How are you, cowboy?“, mi-a acordat un interviu în care menţiona fapte frapante din practicile P.C.R. din anii ’50 ai secolului trecut şi, în toate luările lui de cuvînt, a manifestat un simţ al umorului pe care cei mai mulţi dintre universitarii români îl socotesc şi acum un semn de nepermisă frivolitate, deşi vădeşte doar deschidere a spiritului şi relaxare.

Întîi de toate, Jowitt refuză să numească regimul terorii roşii instituit de răsturnările de putere de extremă stîngă – începînd cu primele decenii ale secolului al XX-lea, mai exact, din octombrie 1917 – „comunism“, preferîndu-i termenul de „leninism“. Temeiul acestei propuneri, spun Rudra Sil şi Marc Morjé Howard, este tentativa de a sublinia astfel „caracterul organizatoric distinctiv al partidului creat de Vladimir Lenin“. Desigur, problema este dacă, subliniind astfel proeminenţa lui Ulianov în conturarea specificului regimurilor autoritare de coloratură roşie, nu se minimalizează, implicit, rolul ideologilor dintîi şi fundamentali, Marx şi Engels, al lui Lev Troţki, în conceperea şi punerea în operă a tehnicii loviturii de stat (descrise memorabil de Curzio Malaparte), şi nu se neglijează periculos rolul lui Stalin în reşaparea formulei de guvernare sovietică, ajunsă model pentru sateliţii U.R.S.S. Dincolo de asemenea dificultăţi însă, este remarcabilă tentativa de a muta accentele analizei epocii şi a regimurilor stacojii, propunîndu-se o lectură împrospătată asupra lor.

Diferenţa dintre „impersonalismul“ răsăritean şi cel occidental pare să rezide în caracterul charismatic al primului, ceea ce denotă un transfer al logicii revelării sacrului şi a atributelor acestuia – charisma, printre ele – pe seama unor organizaţii ierarhice autoritariste, impuse prin violenţă şi susţinute prin represiune şi teroare, nu într-o competiţie liberă şi democrată. Din acest punct de vedere, afirmaţia lui Ken Jowitt este subtilă şi susţinută de fapte, dar ea înregistrează mai cu seamă aparenţa „hieratică“ a activităţii „de partid şi de stat“, şi nu ceea ce îi oferă acesteia forţa, vertebrarea: anume, violenţa radicală şi practicile teroriste statale.

Analizînd caracteristicile leninismului, Jowitt observa că Lenin a ştiut concilia ireconciliabilul, creînd un tip de partid în care membrii erau experţi în practici conflictuale: comanda şi ascultarea în dezbateri; încredere în legile inexorabile ale schimbării istorice; investigarea empirică a dezvoltării sociale; eroism revoluţionar individual; autoritate impersonală supraordonată a partidului socotit actorul central al vieţii sociale şi politice. Toate acestea sînt, însă, specifice în general gîndirii dogmatice şi acţiunii violente, primare, menite să înlocuiască rezolvarea autentică a tensiunilor sociale prin tactica „tăierii nodului gordian“, a tranşării lor „cu sabia“.

Asemenea analize, de pe urma cărora rezultă radiografii conceptuale şi scanări ale situaţiilor istorice date sînt de un nepreţuit ajutor în înţelegerea realităţilor istorice, chiar şi atunci cînd alte nuanţări şi chiar reelaborări devin posibile. De aceea, aportul lui Keneth Jowitt este cu adevărat preţios, stimulînd procesul de reflecţie în ştiinţele sociale, subliniind necesitatea întemeierii hermeneuticii istorice pe o bună cunoaştere politologică şi chiar pe îndrăzneala gîndirii de tip politologic pe cont propriu. Iniţiativa publicării sale în limba română, în colecţia „Constelaţii” de la Curtea veche – coordonatorul acesteia fiind Vladimir Tismăneanu –, trebuie salutată.